Duminica a VI-a dupa Paste

Dumnezeu este iubire

Duminica de azi, a VI-a dupa Paste din ciclul B, poate fi numita, mai mult decât alte duminici sau sarbatori, drept duminica iubirii, reluând testamentul lui Isus de la Cina cea de Taina.

Mântuitorul se simte obligat, ca în cazul restrâns al unei convorbiri avute cu ucenicii sai, sa repete de patru ori porunca iubirii: Ramâneti în iubirea mea! Eu am ramas în iubirea sa; Iubiti-va! Iubiti-va unii pe altii!

Sfântul Ioan apostolul nu a gasit alta definitie mai buna pentru Dumnezeu decât ca Dumnezeu este iubire (1In 4,16).

Paragraful din Faptele Apostolilor (10,25-48) încearca sa ne demonstreze ca iubirea divina nu are margini; ca are mereu initiativa în toate si se concretizeaza în chemarea pagânilor la mântuire, în iertarea pacatelor tuturor oamenilor care primesc Botezul si, mai ales, în oferirea darului infinit, care nu-i altul decât Duhul Sfânt.

Ce este aceasta iubire divina? O putem întelege? Sa ne întrebam asupra unui lucru mai palpabil, mai sensibil: Ce este lumina soarelui? O vedem, ne bucuram de ea, beneficiem din plin, dar a spune ce este, este greu. Chiar daca un savant ar încerca sa ne spuna, putini ar fi cei care ar întelege. Este mai usor sa spunem ca fara lumina soarelui n-ar exista viata, flori, culori, primavara, vara si toamna, fructe etc., ci doar o iarna vesnica si cu un frig naprasnic pâna la zero absolut (-273,15 grade C), într-un întuneric de mormânt. La fel, daca ne întrebam ce este iubirea divina, nu stim sa raspundem însa o constatam în tot ceea ce ne înconjoara si ne bucuram de ea, fiindca fara ea n-ar exista nici soarele cu lumina si caldura lui si nimic altceva. Iubirea divina intervine mereu în istoria lumii pentru a-i da omului sensul vietii lui, usurinta pentru a o parcurge, ajutor în necazuri, vitalitate si fericire în constiinta. Orizontul omului, desi creatura limitata, se largeste pâna la infinitul absolut numai prin iubire.

Sa facem câteva constatari asupra iubirii divine!

Ea detine primatul în toate si de aceea are dreptul asupra tuturor lucrurilor (Dreptul celui care ocupa mai întâi) si mai ales asupra omului, fiindca el ne-a iubit mai întâi si a trimis pe Fiul sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre (1In 4,10).

Durata iubirii divine fata de noi este vesnica: Eu te-am iubit cu o iubire vesnica (Ier 31,3); ea nu se poate termina în timp. În noi, iubirea poate sa fie si sa nu fie, dar în Dumnezeu ea este tot una cu esenta sa, cu existenta si nu poate sa nu fie. Facând parte din natura divina, sau, mai bine zis: fiind însasi natura sa, Dumnezeu nu poate urî pe nimeni, nici chiar pe cei mai mari pacatosi, fiindca vede în ei valoarea persoanei din actul creatiei, act de iubire. Dumnezeu uraste faptele rele ale omului, fiindca acestea arata lipsa iubirii, ele sunt o absenta a binelui care îi repugna, sunt un nimic lipsit de sens, sunt un fel de haos creat de om în care îsi pierde sensul si îsi creeaza singur iadul. Asa cum îngerii cei rai si-au format haosul lor, tot asa si omul desprins de iubire îsi creeaza haosul propriu, dezechilibrul total si se încorporeaza în iadul initial creat de Lucifer.

Iubirea divina este vesnic operativa.

Tatal meu lucreaza mereu si eu lucrez, spune Isus (In 5,17). Toata opera Preasfintei Treimi este opera iubirii si constituie paradisul sau, fiindca da mereu sensul paternitatii sale tuturor fapturilor, le îndreapta spre armonia finala. Enigmaticul filozof Nietzsche zicea: Chiar si Dumnezeu însusi îsi are iadul sau: este iubirea sa fata de oameni. Este iubirea care sufera când constata lipsa iubirii în oameni. Acest iad al lui Dumnezeu l-a experimentat Fiul lui Dumnezeu pe Calvar, când de pe cruce a strigat cu disperare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mt 27,46). Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dat pe Fiul sau unul-nascut (cf. In 3,16) si acesta s-a dat pe sine mortii de ocara pe lemnul crucii, s-a dat celei mai rusinoase dintre morti (cf. Dt 21,20-23; Gal 3,13; 1Pt 2,24), iar din iadul de pe cruce s-a coborât în iad (Crezul), la cei morti din cauza pacatului, dar care au pastrat speranta mântuirii. Acestei culmi de iubire, oamenii i-au zis nebunie.

Sfântul Paul tine sa demonstreze ca nebunia, care izvoraste din iubire, asa cum este cea a lui Dumnezeu, este mai înteleapta decât întelepciunea oamenilor (1Cor 1,25) si prefera sa fie partas la aceasta nebunie divina, devenind: nebun pentru Cristos (Fil 1,21), ca toti oamenii sa devina: întelepti în Cristos (1Cor 4,10).

Fericitul Jacopone de Todi, la întrebarea de ce Cristos trece drept nebun în ochii lumii, raspunde în numele lui Isus: Pentru ca voi ati fost mai nebuni decât mine. Vrea sa întelegem: daca noua nu ne este rusine sa fim nebuni prin pacat, distrugând iubirea, lui Isus n-are de ce sa-i fie rusine mergând pâna la nebunie în a da iubirea, în a da viata în locul mortii, în a da raiul în locul iadului.

Sfânta Maria Magdalena de Pazzi lua în mâini crucifixul, îl privea printre lacrimi si suspina: Asa-i, Isuse al meu, ca tu esti nebun de iubire? O zic si o voi spune mereu: nebunul iubirii esti tu, Isuse al meu!

Iubirea iubirii divine va fi ocupatia vesniciei noastre, meseria cerului, dar pe care trebuie sa o învatam aici pe pamânt.

Daca vrem sa ajungem sa-l iubim vesnic pe Dumnezeu în patria de sus, trebuie sa petrecem vremelnicia noastra pamânteasca învatând sa iubim chipul lui Dumnezeu de pe pamânt, pe oamenii creati dupa chipul si asemanarea sa; în primul rând pe Fiul Omului, pe omul desavârsit în iubirea Tatalui, care a venit aici, jos, pe pamântul nostru, ca sa reverse iubirea în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Noi nu putem sa ne ridicam la Tatal si sa-l iubim pe Dumnezeu, fiindca nu-l cunoastem, dar trebuie sa începem de la oameni, asa cum ne-a învatat Cristos, care singur îl cunoaste pe Tatal si singur ne poate duce la Tatal: Nimeni nu vine la Tatal decât prin mine (In 14,6), decât pastrându-i noua sa porunca, aceea de a ne iubi unii pe altii asa cum ne-a iubit el (cf. In 15,12).

Pentru desavârsirea noastra spirituala, de a fi asa cum ne-a cerut-o Fiul Omului, de a fi desavârsiti precum este Tatal ceresc, adica de a ne încadra corect în sensul iubirii sale, de a savârsi numai binele, este necesar sa meditam deseori afirmatiile sfântului Paul din Scrisoarea catre Corinteni (1Cor 13,1-13),: De-as grai limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, m-am facut ca o arama sunatoare si ca un tambal zanganitor. Si de-as avea darul profetiei si tainele toate de le-as cunoaste si toata stiinta, si de-as avea atâta credinta încât sa mut muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de-as împarti averea mea si de-as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.

Unii cred ca perfectiunea sta în asprimea vietii, altii în rugaciune, altii în primirea deasa a sfintelor taine, altii în faptele crestinesti de milostenie, dar se însala, pentru ca desavârsirea sta în iubirea lui Dumnezeu din toata inima, spune sfântul Francisc de Sales. Si este normal sa fie asa, fiindca iubirea lui Dumnezeu fata de om este perfecta, iar recunostinta omului fata de Dumnezeu nu poate sta în nimic altceva decât în iubirea desavârsita; iar iubirea desavârsita nu o putem avea decât prin Fiul Omului, fiindca numai el ni-l poate da pe Duhul Sfânt, ca sa-l vedem pe Dumnezeu în orice om si sa-l iubim asa cum vrea el.

Când misionarii crestini l-au predicat japonezilor pentru prima data pe Isus, ei au exclamat plini de admiratie: O, cât de bun si cât de mult trebuie iubit Dumnezeul crestinilor! Dar, auzind de porunca lui Dumnezeu de a-l iubi din toata inima, din tot cugetul si din toate puterile (Dt 6,5), au spus uimiti: De ce aceasta porunca? Omul nu are nevoie de porunca pentru a iubi pe un Dumnezeu atât de bun! Aflând ca sunt printre crestini oameni care îl înjura si-i calca poruncile, au strigat indignati: Ar putea sa traiasca undeva astfel de oameni fara cuget si fara inima?

Dumneavoastra, ce credeti, pot trai undeva astfel de oameni fara cuget si fara inima?

Din nefericire, în pacate ne trezim adesea.

Doamne, numai iubirea ta vesnica si infinita ne mai poate mântui.

Kyrie, eleison! Amin.