Duminica a V-a dupa Paste

Pe culme: Vinum Dei

Ce este viata? Care este sensul ei?

Cred ca nu este om care sa nu-si fi pus aceste întrebari, care sa nu fi încercat sa le dea un raspuns. Foarte multi au scris despre viata adevarate tratate prin care sa demonstreze ca au descoperit "piatra filozofala", adica raspunsul cel mai corect. Dar, raspunsurile date, nefiind multumitoare, oamenii continua sa-si puna aceleasi întrebari.

Când Isus a spus: Eu sunt vita si voi mladitele si iarasi: Tatal meu este viticultorul, a dat un raspuns de credinta la întrebarile puse, pe care oamenii de stiinta continua sa le caute rezolvarea. Ca sa întelegem viata prin credinta, nu trebuie sa facem filozofie sau sa-i gasim rezolvari stiintifice, ci trebuie sa o traim, altfel ne chinuim, asa cum ne povesteste istoricul Herodot despre un om care încerca sa puna în pozitie de drepti un cadavru: când îi îndrepta capul, i se îndoiau genunchii, când îi îndrepta genunchii, îi cadea capul; în cele din urma s-a lasat pagubas zicând: Nu se poate, îi lipseste ceva din intern. Acest ceva din intern este viata, sufletul. Numai trairea ei îi da adevarata întelegere, deoarece cuvintele lui Isus sunt unice, ca si cele din duminica trecuta: Eu sunt pastorul cel bun, asa si cele de azi: Eu sunt vita, exprima un adevar unic: Isus este cel ce este, Unul-nascut din veci din Tatal, acel ceva interior dumnezeirii si viata sa este izvorul a tot ce exista; iar noi, privilegiati, suntem mladite rasarite din vita nobila, divina. Aceasta este originea vietii noastre. Dar, pentru a întelege si mai bine acest principiu interior, care ne caracterizeaza drept fiinte vii, este necesar sa parcurgem tot itinerarul pe care ni-l arata lecturile de azi: o convertire totala, ca a lui Saul în Paul, fara jumatati de masura; o integrare totala în misterul lui Cristos, ca mladita pe vita; si apoi: roade bogate prin credinta si iubire. Vita nu produce mladite pentru sine; mladitele nu produc struguri pentru sine; si bobitele, la rândul lor, nu produc mustul pentru sine. Crestinul adevarat, bobita plina cu sucul necesar pentru vin, cu forma interioara a vitei si vietii, nu pastreaza vinul pentru sine, îl da pentru altii si este cu atât mai fericit cu cât poate da mai mult.

Dumnezeu patrunde în toata fiinta omului, ca principiu intern pentru însasi viata lui, prin iubirea sa care sustine, da viata, lumina. Omul patrunde în toata fiinta lui Dumnezeu prin credinta si iubirea sa. Din aceasta interpenetratie se naste iubirea omului fata de semenii sai si fata de toata lucrarea lui Dumnezeu, fiindca seva divina din om, iubirea datatoare de viata, este aceeasi în toate mladitele. În acest sens, cuvintele: Eu sunt vita si voi mladitele, arata un raport mai strâns decât cel precedent, dintre pastor si oi, arata forta interioara a religiei noastre crestine, forta iubirii, care îl duce pe om prin Fiul Omului la oameni si la Dumnezeu. Roadele sunt menite sa ajunga la viticultor. Scopul omului, spune sfântul Toma de Aquino, este de a se uni cu Dumnezeu; în aceasta unire îsi gaseste toata fericirea. Asa cum Tatal a declarat ca în Fiul îsi gaseste toata bucuria, tot asa îsi gaseste toata bucuria în noi, când ramânem uniti cu Fiul prin ascultare (Lc 9,35).

De ce îl accepta Dumnezeu pe om ca sa fie partas la fericirea sa (2Pt 1,4)?

Raspunsul îl gasim tot în cuvintele lui Isus, prin care ne arata ca el este vita si Tatal este viticultorul. Vita de vie, foarte familiara la evreii de pe vremea Mântuitorului, este o planta care cere multa îngrijire. Din aceasta pricina a fost luata ca o planta simbol pentru grija pe care o are Dumnezeu fata de poporul sau (cf. Is 5; Ier 2,21). Distrugerea viei era simbolul cel mai expresiv al calamitatii nationale (cf. Ps 80, 8-16; Ez 19,10-14). Folosindu-se de acest simbol, Isus scoate în evidenta doua lucruri: Tatal, fiind viticultorul, acorda cea mai mare atentie vitei si mladitelor, adica lui Isus si oamenilor. În al doilea rând, grija viticultorului constituie chemarea de a rodi la cel mai înalt grad posibil, de a da vinul cel mai bun. Viei i se acorda o atentie deosebita, fiindca rodul ei, vinul, are menirea sa înveseleasca inima omului (cf. Ps 104,15). În acest sens Isus alege vinul pentru jertfa sângelui sau euharistic, atât pentru a înveseli inima Tatalui ceresc, devenind Vinum Dei, cât si pentru a înveseli inima omului euharistic, adica a aceluia care stie sa se daruiasca pentru fericirea altora.

Rolul mladitei este de a ramâne pe vita si de a produce struguri prin seva care îi vine din vita. Ca faptele noastre sa fie bune, trebuie sa fie alimentate de seva lui Isus, de iubire si îndulcite de razele soarelui, de har. Pentru aceasta Tatal are grija sa curate via de mladitele de prisos, de cele uscate, ca strugurii sa fie cât mai multi si vinul cât mai bun. În cer, Tatal vrea sa se îmbete de rodul vitei de vie, de faptele noastre bune, ca la betie sa uite faptele noastre rele.

Când a lucrat Tatal în via sa mai mult decât în timpul pascal? Când au ajuns razele soarelui - harul - mai mult la noi - la mladite - decât în acest timp? Daca ni l-a dat pe Fiul sau, prin el ne-a dat toata bogatia sa, pe Duhul Sfânt - principiul sau interior - ca faptele noastre sa fie dulci, placute, desavârsite, îmbatatoare de fericire.

În alta ordine de idei, sfântul Toma de Aquino ne spune: Bonum gratiae unius, maius est quam bonum naturae totius universi, adica Binele, pe care cineva îl are prin har, este mult mai mare decât binele natural al întregului univers (ST I-a II-ae q. 29, art. 3 ad. 2), deoarece harul ne plaseaza pe o treapta infinit superioara firii noastre naturale, în Dumnezeu. Din acest motiv, fiecare fapta a noastra poate sa atinga perfectiunea maxima, prin har, deoarece Tatal este viticultorul. În acest sens porunca: Fiti desavârsiti precum Tatal vostru cel ceresc este desavârsit (Mt 5,48), nu este o fraza goala, ci devine, parafrazându-l pe sfântul Irineu, care a spus: Omul viu este gloria lui Dumnezeu, prin: Omul viu în Cristos este vinul lui Dumnezeu. Prin harul harurilor, învierea lui Cristos, se atinge culmea desavârsirii spirituale a omenirii: mladitele traiesc din viata cea noua, viata divino-umana prin Euharistie. Pentru aceasta a spus Mântuitorul: Cel ce manânca din aceasta pâine are viata vesnica (In 6,51); nu ca va avea cândva, ci are acum. Dupa cum cuvântul Tatalui a dat nastere Fiului, vitei, tot asa cuvântul lui Cristos care euharistizeaza pâinea si vinul da nastere adevaratelor mladite, crestinilor autentici, sfinti, care apar în lume ca rodul suprem al istoriei si al întregului univers: vinum Dei - trupul mistic - Biserica lui Cristos, dupa cum afirma sfântul Augustin: Christus facti sumus; si enim caput ille, nos membra, totus homo ille sumus, adica devenim Cristos, el fiind capul, noi suntem membrele, întregul om se identifica el însusi cu Isus Cristos.

În aceasta noua realitate realizata de vita, de mladite si de grija viticultorului, fiecare are o menire specifica în lume, dupa cum ne spune sfântul Paul, care a fost luminat si copt de razele Celui Înviat pe drumul Damascului. Harul face ca în ordinea supranaturala sa nu existe doua suflete exact la fel. Exista multi altii care fac mai mult decât mine: cred, spera, iubesc, sufera, postesc etc. însa ceea ce îmi revine mie, daca nu fac eu, nimeni nu va face aceasta spre binele Bisericii. Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine; sau capul nu poate spune picioarelor: nu am nevoie de voi (1Cor 12,21). Nu se pune problema ca de cine ar avea mai mare nevoie trupul mistic, de tine sau de mine, de bolnavul care zace de ani de zile sau de cutare apostol plin de zel. Întrebarile n-au sens si nici raspuns. Fiecare este dator sa faca ceea ce este chemat sa faca bine, altfel ramâne nefacut si el necopt. Asa se poate întelege de ce dupa doua mii de ani, evanghelia n-a ajuns la toata faptura. Numai ramânând unit cu vita, cu Isus, crestinul îsi afla locul sau în istoria mântuirii, devenind prin Botez, Euharistie si Confirmatiune, preot, profet si rege pentru viata vesnica, fiindca poate spune cu apostolul neamurilor: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20). Din acest motiv, sfântul Ignatiu din Antiohia a raspuns împaratului Traian, care îl insulta ca pe un mizerabil: Nimeni sa nu spuna ca este mizerabil Ignatiu, purtatorul lui Cristos! Iar Leonida, tatal marelui scriitor bisericesc Origene, a spus: Stiu ca sufletul meu este locuit de Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Iar sfânta Ecaterina: Fiindca sufletul meu este un cer în care traiesc asteptând Ierusalimul ceresc, am gasit raiul meu pe pamânt, fiindca cerul este Dumnezeu si Dumnezeu este în sufletul meu. Tot Origene: În masura în care esti cer, vei merge în cer.

Doamne, ajuta-mi sa fiu în Cristos vinul în care îti gasesti toata bucuria! Amin.