Vigilia Pascala

Cristos a înviat

Prin glorioasa sa înviere, Isus inaugureaza învierea mortilor, fiindca Dumnezeu Tatal i-a dat putere asupra vietii si asupra mortii deoarece i-a împlinit vointa în toate, pâna la jertfa crucii. Mai întâi si-a dovedit aceasta putere înviind câtiva morti, fiindca a fost plin de caritate fata de cei ce sufera; astfel avem învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-42), a fiului vaduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17) si cea care a facut cea mai mare vâlva printre mai-marii Israelului, învierea lui Lazar din Betania (cf. In 11). Cât despre sine, a spus-o clar ca Fiul Omului trebuie sa moara si sa învie a treia zi (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,34). Se ofera drept semn al templului: Darâmati acest templu si în trei zile îl voi recladi. De fapt: El vorbea despre templul trupului sau (In 2,19; Mt 26,61).

Anuntarea învierii lui Isus din morti ramâne de neînteles chiar pentru cei doisprezece apostoli (cf. Mc 9,10), cu atât mai mult pentru dusmanii sai, care totusi gasesc în afirmatia lui, ca va învia, un motiv pentru a pune paza la mormânt (cf. Mt 27,63 s.u.), nu pentru a-l împiedica sa învie, fiindca nu credeau în învierea lui, dar ca sa nu-l fure ucenicii si apoi sa spuna ca a înviat. Nici ucenicii n-au înteles ca anuntarea învierii, despre care vorbesc Scrierile Sfinte se refereau, în primul rând, la Isus (cf. In 20,9). Din aceasta pricina moartea si înmormântarea lui i-au dus la descurajare totala (cf. Lc 24,21-24). Nici femeile - Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob si Salomea - care au venit duminica dis-de-dimineata cu mirodenii la mormânt, n-au venit cu speranta ca îl vor gasi în viata, ci ca sa-i îmbalsameze trupul. Vazând piatra din fata mormântului rasturnata si pe tânarul asezat în partea dreapta, îmbracat în alb, s-au înspaimântat. Cu toate ca îngerul le lamureste ca Isus a înviat, vestea aceasta întrece puterea lor de întelegere, de aceea ies în graba din mormânt si o iau la fuga tremurând de spaima. Cu toate ca îngerul le încredintase misiunea de a spune ucenicilor si lui Petru sa mearga în Galileea, ca acolo sa-l întâlneasca, de teama nu spun nimanui nimic; iar când au spus ceva, nu au fost crezute. Pentru ca ucenicii sa ajunga la credinta în învierea lui Isus era necesara o experienta pascala, o trecere treptata, de la îndoiala la certitudine. Cele spuse de femeile mironosite, mormântul gol si giulgiurile ramase locului nu i-au convins, ci i-au pus în dubiu: i-au constrâns sa-si aminteasca de cele spuse de Isus, ca adeverire profetica. Gândurile ucenicilor erau pironite de amintirea celor vazute pe Calvar si prin urmare, disparitia trupului din mormânt se datoreaza unui furt sau de mutarea lui în alt loc (Lc 24,11; In 20,2); uneltiri care puteau fi puse la cale chiar de dusmanii lui Isus, pentru a-i deruta si mai mult pe cei care au crezut în Isus. Numai singur Ioan evanghelistul, vazând mormântul gol, a crezut (cf. In 20,8). A crezut Ioan în vestea adusa de femei, aflata de la îngeri, precum ca Isus a înviat? El a crezut ca nu-i vorba de un furt sau de o mutare a trupului lui Isus din mormânt în alt loc, ci de altceva... dar ce?

Ca si atunci când Isus era pe cruce si toti îl huleau, toti îi strigau: Mântuieste-te pe tine însuti, numai unul singur întrezareste în Isus altceva decât ceilalti, întrezareste o putere mântuitoare de alt ordin decât cel lumesc de coborâre, fie ea chiar miraculoasa, de pe cruce, întrezareste o putere mântuitoare de pacate, de care simte ca si el are trebuinta, pentru care tâlharul din dreapta îi adreseaza rugamintea de a-si aminti de dânsul în împaratia de dincolo de moarte. La fel si Ioan, în mormântul gol si în giulgiurile de pe jos, întrezareste posibilitatea adevarului învierii din cele spuse de femei.

O întrebare pare fireasca: De ce numai Ioan crede si ceilalti nu?

Din doua motive: unul intern si altul extern. Ioan era ucenicul pe care îl iubea Isus (In 13,23) si era constient de aceasta iubire; el credea în iubire, credea ca iubirea este mai tare ca moartea, credea ca cine iubeste nu minte si apoi, fiind feciorelnic, singurul necasatorit dintre apostoli, cu inima daruita lui Isus, cu ratiunea neîmpovarata de cele lumesti, el crede mai usor în cuvântul Domnului si în minuni, el îsi valorifica ratiunea înaintea simtului de a-l vedea pe Isus, el vede cu ochii credintei din ratiune mult mai departe decât ceilalti. Acesta este motivul religiozitatii lui Ioan, care s-a dezvoltat în ambientul luminii interne care se revarsa peste ambientul extern al mormântului. Motivul extern, care l-a determinat pe Ioan sa creada înaintea tuturor, este dublu: Ioan a fost singurul apostol care l-a urmat pe Isus pâna pe Calvar. Daca în moartea lui Isus, tâlharul din dreapta îl întrevede ca domn si rege al împaratiei cerului, iar soldatul roman l-a vazut ca pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 15,39), cu atât mai mult Ioan a crezut în învierea lui. Al doilea motiv extern al credintei lui Ioan era preacurata Fecioara Maria pe care o primise ca mama din partea lui Isus rastignit. Mama lui Isus a fost singura fiinta omeneasca de pâna atunci care nu s-a îndoit nici o clipa de adevarul învierii Fiului sau. Sfântul Ioan a avut împartasire de credinta cu mama lui Isus în învierea lui, de aceea pe dânsa nu o gasim în rândul femeilor venite sa-i unga trupul, sa plânga la mormântul gol, sa se sperie de vestea îngerilor ca de un lucru nemaipomenit. Desigur ca Isus înviat s-a aratat mai întâi mamei sale, desi Scriptura nu o spune, dar se cuvenea sa o aline de durerea mortii lui pe aceea care a suferit mai mult decât toti ceilalti împreuna, ea fiind predestinata sa-l urmeze prima pe calea învierii lui. Si, dupa cum între mama si fiu exista un fel de telepatie spirituala, tot asa credem ca a existat o telepatie de credinta între preacurata si ucenicul pe care îl iubea Isus.

Ca si noi sa credem, avem trebuinta de argumente interne si externe.

Argumentele interne sunt: starea de curatie perfecta a sufletului, în care sa nu-si mai gaseasca salas pacatul, ci harul, viata cea noua adusa de Isus, fiindca virtutea credintei este un har, un dar al lui Dumnezeu, pe care îl primim în suflet, ca în samânta, la Botez. Efortul sfântului Paul se îndreapta spre constientizarea noastra asupra tainei sfântului Botez, care ne-a adus în suflet credinta în învierea lui Isus, iar Botezul îl dobândim prin moartea lui Isus de pe cruce. Noi credem în învierea lui Isus când traim Botezul, fiindca el este prima cheie care ne deschide inima, cu scopul de a revarsa iubirea divina în lume. Prin taina sfântului Botez ni se iarta pacatul, devenim liberi si primim samânta celor trei virtuti teologale: a credintei, sperantei si iubirii. Aceste trei seminte încoltesc, cresc si aduc roade prin actiunea celor sapte daruri ale Duhului Sfânt. Din acest motiv, acela care crede si nadajduieste în înviere devine întelept, întelegator, bun sfatuitor, puternic si plin de stiinta mântuirii, devine evlavios si plin de frica lui Dumnezeu ca sfântul Ioan.

Argumentele externe sunt: nu numai mormântul gol, care noua nu ne poate spune mare lucru, fiindca avem mii si mii de morminte goale din diferite motive, dar bunatatea divina ne-a rânduit noua, oamenilor de stiinta ai secolului al XX-lea, si cred ca mult mai multe celor din secolele urmatoare, o marturie a mortii si învierii lui Isus care este Biserica. Ea moare zilnic împreuna cu Cristos si tot zilnic învie si da viata cea noua tuturor acelora care cred. Un alt argument extern este si giulgiul sfânt, pânza în care, dupa ce Iosif din Arimateea a obtinut de la Pilat dreptul de a-i lua trupul lui Isus de pe cruce, l-a asezat pentru a fi înmormântat (cf. Mc 15,45-46). Savantii, dupa ce au dovedit ca aceasta relicva pretioasa provine din Palestina, din vremea Mântuitorului si a fost prezenta în Turcia la Constantinopol, în Franta si acum se afla în Italia la Torino, au ajuns la convingerea ca chipul omului întiparit de sânge este opera unei imprimari prin fotografiere, care s-a obtinut numai datorita unei lumini puternice provenita dintr-o degajare de energie atomica din interiorul celui care zacea în aceasta pânza. A fost lumina obtinuta în clipa învierii.

Sfântul apostol Paul a dat credinciosilor galateni urmatorul sfat, care este valabil si pentru noi: Cel care seamana în trupul sau însusi (adica traieste dupa propriile patimi), din trup va secera stricaciune; iar cel care seamana în Duh (adica acela care traieste conform credintei, sperantei si iubirii), din Duh va secera viata vesnica (Gal 6,8).

Închei cu versurile poeziei:

Voi toti ce-ati stat în întuneric
Si nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastra-ngenunchere,
Sculati! Cristos a înviat! Amin.