Vinerea Mare

Patima Domnului

Cineva a spus: Daca cei ce predica azi cuvântul lui Dumnezeu ar înalta fara încetare crucea Domnului Cristos tot mai sus, slujba lor ar fi încununata de tot mai mult succes. Daca pacatosii pot sa fie în stare sa priveasca în mod serios crucea, daca vor putea vedea în masura deplina pe Mântuitorul rastignit, îsi vor da seama de adâncimea milei lui Dumnezeu si de grozavia pacatului.

Iob a fost inspirat când a spus: Urechea mea auzise vorbindu-se despre tine; dar acum ochiul meu te-a vazut. De aceea mi-e scârba de mine (42,5-6). Privind crucea, descoperim pe Dumnezeu si mizeria noastra. Experienta sfântului Paul de la Atena este graitoare. Venit pentru prima data aici, filozofilor le-a vorbit ca un filozof, oratorilor le-a declamat cu emfaza, înteleptilor le-a argumentat cu multa logica etc. Rezultatul? Abia s-au convertit vreo trei persoane. Plecând la Corint, predica multimilor de idolatri, adulteri, hoti, criminali etc. numai pe Isus cel rastignit, cu toata smerenia si simplitatea, descriindu-le juramântul de iubire al lui Dumnezeu prin Isus de pe cruce. Rezultatul a fost deosebit, s-a convertit o multime de oameni care au format o Biserica locala deosebit de înfloritoare.

Sa învatam sa privim crucea!

Desi a fost hotarârea Tatalui ca Isus sa se jertfeasca pentru mântuirea lumii totusi n-a fost planul sau ca acei pentru care el a adus acest sacrificiu sa savârseasca o astfel de crima: Iuda sa-l vânda, sa fie renegat de conducatorii religiosi, Pilat sa-l dea la moarte în locul lui Baraba etc. Nu din aceste nascociri infernale s-a nascut mântuirea. Moartea fizica a Fiului Omului nu este un rezultat al rastignirii, ci al faptului ca de bunavoie si-a dat sufletul. În acest act voluntar sta mântuirea; ca de ar fi murit silit, nu ne-ar fi mântuit. Dumnezeu Tatal a permis desfasurarea infernului împotriva Fiului sau numai pentru a ne trezi sensibilitatea dreptatii, de a ne convinge cât de rai suntem si cât de bun este el. Cei prezenti sub crucea de pe Calvar recunosteau ca Isus a mântuit pe altii si-i cereau sa se mântuiasca pe sine însusi (cf. Lc 23,25), dar nu stiau în ce consta mântuirea, pe când numai cel care sufera o poate cunoaste, de aceea numai un singur glas s-a auzit atunci zicând: Doamne, aminteste-ti de mine când vei fi în împaratia ta! (Lc 23,42). Cine i-a descoperit acestui tâlhar ca Isus este Domn, ca sta de bunavoie pe cruce si, desi pironit, are totusi putere sa mântuiasca? Numai crucea opereaza convertirea în adâncul inimii; ea nu este un argument pentru ratiune, ci o dovada de iubire pentru inima, asa cum a recunoscut Mântuitorul: Tatal ma iubeste pentru ca îmi dau viata, ca iarasi sa o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila, ci eu o dau de la mine. Am putere sa o dau si iarasi sa o iau (In 10,17) si de aceea, în clipa când si-a dat sufletul, l-a încredintat în mâinile iubitoare ale Tatalui (Lc 23,46).

Autorul Scrisorii catre Evrei spune ca Isus este acela care în zilele vietii sale pamântesti, aducând rugaciuni si cereri cu strigate mari si cu lacrimi catre cel care putea sa-l scape de la moarte, a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7). Autorul aminteste cum Isus s-a rugat în gradina Maslinilor sa treaca paharul de la dânsul, facându-se voia Tatalui, si a fost ascultat când de pe cruce a strigat: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mt 27,46). Rugaciunea, lupta epuizanta pentru a dobândi viata vesnica, este unita cu jertfa suprema: prabusirea într-un fel de disperare datorata simtamântului ca afara de Dumnezeu în nimeni nu mai putea nadajdui. Rugaciunea, unita cu jertfa suprema, i-a adus siguranta mântuirii noastre si a exclamat: S-a savârsit (In 19,30). A primit garantia ca a fost ascultat.

O, macar astazi de am fi si noi ca tâlharul din dreapta, de am vedea ca Omul acesta nu a facut nici un rau (Lc 23,41). Tribunalul îl condamnase; marele preot îl insultase; Irod îl socotise nebun; multimea a strigat împotriva lui; soldatii îi cereau sa le ghiceasca; ucenicii sai l-au parasit etc. numai glasul tâlharului rastoarna judecata tuturor si declara cu gura de moarte, ca testament, ca Isus este nevinovat. Vedem noi, oare, dincolo de cel rastignit, pe Domnul nostru? Moare ca domn daruind împaratia sa acelora care cred în domnia lui, cum spune sfântul Paul (cf. Rom 10,9; 14,9).

O fetita a observat ca mâinile mamei sale nu sunt atât de frumoase si de fine ca mâinile mamei unei prietene, de aceea, când aceasta venea sa o viziteze, se jena când mama le aducea câte o prajitura cu mâinile ei urâte. Într-o zi a întrebat-o: Mamica, de ce sunt mâinile tale atât de aspre, patate si urâte? Si mama i-a raspuns: Pe când erai mica si ai început sa umbli copacel, într-o zi ai cazut pe foc si toate hainutele tale au luat foc. Am auzit cum tipai si am alergat la tine. În graba, n-am avut nimic la îndemâna ca sa sting focul, decât cu mâinile mele. Mi-au ars, s-au patat atât de urât, dar te-am salvat. Fiica, emotionata pâna la lacrimi, prinzând mâinile mamei într-ale sale, a exclamat: Mamica, mâinile tale sunt cele mai frumoase din lume! si le-a sarutat cu recunostinta.

Sa privim si noi pe Isus rastignit, întrebându-l: Doamne, de ce fata, mâinile, picioarele si întreg trupul tau este atât de urât din cauza ranilor, scuipatului, coroanei de spini? Ne va raspunde: Pe când voi v-ati apropiat prea mult de focul iadului si sufletele au luat foc si erati gata sa va prabusiti pentru totdeauna în adâncul infernului, eu v-am acoperit cu întreaga mea fiinta, ca sa sting focul din voi. Am reusit, dar iata cum am ramas! În caz ca voi veti întelege si ma veti spala cu lacrimile voastre, ma veti vedea altfel, ma veti vedea în stralucirea învierii, mai stralucitor decât m-au vazut cei trei apostoli pe muntele Tabor (Mt 17,2). Amin.