Duminica Floriilor

Glasuri si ecoul lor

Cu toate ca Isus stia ce îl asteapta la Ierusalim: tradarea, biciuirea, rastignirea si moartea, merge de bunavoie, acceptând un triumf efemer compus din osanale, flori si straie întinse pe cale. Totdeauna oamenii au jertfit ceva din ei si din bunurile lor temporale pentru a recunoaste suprematia divina, dar a jertfi totul de bunavoie, cu o nota de triumf, asa ceva nu s-a mai auzit. Isus, în culmea gloriei, atinge extrema jertfei: atitudinea sa contine ceva mai mult decât este posibil pentru o fiinta umana. Numai iubirea totala se poate jertfi total. Isus este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu fiindca este iubire totala, este capabil de o jertfa totala, de jertfa trupului, sufletului si chiar a dumnezeirii sale. El se jertfeste pe cruce si ramâne jertfa continua în Euharistie.

Sa ne cercetam pe noi însine în lumina jertfei lui Cristos! Cât am jertfit în acest post spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie si a aproapelui? Cât la suta am dat din ceea ce avem si din ceea ce suntem? Cu ce placere si bucurie am jertfit ceva? Unde este comoara ta, acolo este si inima ta (Mt 6,21), a spus Isus. Comoara lui Dumnezeu sunt fapturile sale, nu în ultimul rând este omul, de aceea inima lui Dumnezeu, Isus, este cu noi ca semn ca ne iubeste mai presus de alte fapturi. Comoara oamenilor unde este? Care este comoara noastra? Iata un exemplu: un cizmar sarac avea sapte copii. Toti munceau de dimineata si pâna seara târziu în acelasi atelier. Toti erau foarte veseli din fire. Tatal, om cu credinta în Dumnezeu, i-a învatat sa munceasca cu veselie, cântând, fiindca Domnul îi iubeste pe cei ce se veselesc si au inima curata. Un om bogat, vecin cu cizmarul, vazând saracia lor, a voit sa le vina în ajutor, sa le usureze povara si într-o zi i-a cerut tatalui un copil ca sa-l înfieze. Când tatal a adus vestea aceasta fiilor sai, toti au amutit. Tatal nu stia ce sa faca si a cerut vecinului sau timp de gândire. Toti fiii sai erau buni, pe toti îi iubea, toti se simteau frati si se iubeau cu adevarat frateste, erau ascultatori, muncitori, veseli... Pe care sa-l dea? Inima caruia s-o raneasca îndepartându-l si acesta sa creada ca tatal l-a dat ca sa scape de el, fiindca l-ar iubi mai putin ca pe ceilalti? Fiii sai munceau tacuti, cu gândul ca unul sau altul îi va parasi. Nu mai rasunau cântecele si râsetele de voie buna, ci se auzeau numai loviturile înfundate de ciocan, amestecate cu câte un oftat profund si cu câte o privire trista. Dupa o zi de zbucium si de framântari, apoi dupa alte câteva, tatal s-a decis si, când vecinul a venit sa-i dea raspunsul, i-a zis: N-am nici un copil de dat! Fiii, plini de bucurie si cu lacrimi în ochi, i-au sarit în brate si l-au sarutat. Veselia a reînceput în atelierul sarac. Tatal avea sapte fii si nu i-a dat unul, desi stia ca îi va merge mai bine în casa bogatului, iar Tatal ceresc are numai un Fiu si-l da lumii, desi stie ca îi va merge atât de rau.

Acesta este omul, nu da ceea ce iubeste, chiar daca necazurile îl coplesesc. Dumnezeu da tocmai ceea ce iubeste. Jertfa sa, de a ni-l da pe Fiul sau, chiar cu riscul de a-l rastigni, este semnul totalei sale iubiri. Isus este iubire din iubire, fiindca s-a facut jertfa totala: jertfa de ispasire pentru pacatele noastre si nu numai ale noastre, dar si pentru ale lumii întregi (1In 2,2); S-a dat pe sine pentru noi ca oferta si jertfa lui Dumnezeu (Ef 5,2). Tatal ceresc ne-a dat totul; Fiul ne-a dat totul, pe Duhul sau, pe care îl avea de la Tatal, ne-a dat trupul sau, pe care îl avea din sânul preacurat al Mariei; ne-a dat dumnezeirea si omenirea sa unite în taina euharistica.

Duminica Floriilor este ziua examenului de constiinta înainte de sarbatoarea Învierii. Cu câta iubire am raspuns iubirii lui Dumnezeu? Cât am jertfit si ce în timpul Postului Mare? Ce constatare trista! Unii nu se îndura sa jertfeasca nici patimile cele rele din ei! Noi, noi însine, nu ne identificam oare cu arhiereii, fariseii si carturarii care, invidiosi si plini de ura, când multimile îi cântau osanale lui Isus, ei s-au apropiat de el cu nerusinare si i-au spus: Învatatorule, spune-le sa taca!

Glasul arhiereilor, fariseilor si carturarilor care voiau sa nu se mai cânte în cinstea lui Isus, care cereau copiilor sa taca si apoi glasul multimilor, pe care le-au îndemnat sa strige si sa urle în fata lui Pilat: Rastigneste-l! Rastigneste-l! nu s-a stins, ecoul lor îl auzim si azi.

Priviti-l pe Isus, atât în minutele triumfului, cât mai ales în ceasurile lungi ale patimirii! Vazându-l, am fi ispititi sa ne facem ideea ca el este simbolul binelui, nevinovatiei, cinstei, dreptatii, iubirii, rabdarii infinite etc. Dar nu, Isus este însusi binele dispretuit si azi, el este nevinovatia condamnata si azi, el este însasi cinstea mototolita si azi, el este însasi dreptatea aruncata la lada de gunoi si azi, el este iubirea dispretuita, este rabdarea euharistica parasita, el este virtutea calcata în picioare de nepasarea si rautatea oamenilor, el este însasi constiinta din om care geme înlantuita, scuipata, sarutata cu buzele lui Iuda tradatorul, constiinta încoronata cu spinii materialismului, constiinta rastignita pe crucea faradelegii, constiinta al carei glas cautam sa-l înabusim, la care strigam, tipam, urlam sa taca! Sa taca toti copiii avortati! Sa taca toti copiii abandonati! Sa taca toti cei maltratati! Când pe cel sarac nu-l ajutam, strigam ca moartea sa-i închida gura.

Spune Sfânta Scriptura ca prietenii lui Iob cel drept, auzind ca acesta este bolnav, au venit sa-l vada. L-au gasit plin de lepra, aruncat de sotia lui pe o gramada de gunoi la marginea cetatii; câinii veneau si îi lingeau ranile si sotia îl blestema si-l îndemna sa-l blesteme pe Dumnezeu pentru nenorocirea care l-a ajuns pe nedrept. Când prietenii l-au vazut în asa hal si asa durere, au ramas muti. Timp de sapte zile n-au putut scoate nici un cuvânt, ci doar l-au privit printre lacrimi.

Fratilor, sapte zile mai sunt pâna la Paste, timp în care înaintea ochilor nostri Cristos Isus este în cea mai cumplita suferinta: de la lacrimile varsate azi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din gradina Maslinilor, de la biciuire, scuiparea în fata, palmuirea, îmbracarea cu haina de nebun si încoronarea cu spini si pâna la rastignirea si moartea pe cruce, îl vom vedea într-o stare mult mai jalnica decât cea a lui Iob. Care trebuie sa fie atitudinea noastra de crestini?

În mijlocul multimii care îl aclama si-l sarbatorea cu entuziasm, Isus a lacrimat. De ce? De ce în lume mii si milioane de oameni nu stiu ce-i sarbatoarea? De ce milioane de copii nu stiu ce-i fericirea? De ce milioanele de tineri muncesc ca robii si nu li se da ceea ce-i drept? Este o cântare, pe care, poate, am auzit-o în timpul Postului Mare:

- De ce, Isuse, atâtea lacrimi?

- De ce? Întrebati pe Petru sau pe Magdalena, întrebati pe Lazar sau Ierusalimul! Iubirea plânge pentru voi.

- De ce, Isuse, atâtea bice?

- De ce? Întrebati calaii sau pe Pilat din Pont, sau pe Baraba, sau victima din Ierihon! Pacatul vostru este greu!

- De ce, Isuse, asa coroana?

- De ce? Întrebati pe regii vostri, sau pe soldati, sau pe cei din Cafarnaum care m-au vrut rege! Am spus adevarul curat si spinii sunt rasplata mea!

- De ce, Isuse, asa o cruce?

- De ce? Dar voi de ce muriti? "Tata, de ce m-ai parasit?"; "Iarta-i ca nu stiu ce fac!" Ca sa traiti, am murit pentru voi.

Desi Isus, Dumnezeu din Dumnezeu, a suferit ca om, a suferit atât de mult încât putem spune ca a suferit infinit, ca Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi; nu ca ar fi murit în natura sa divina, ci natura divina l-a sustinut pe Fiul Omului sa sufere mai mult decât poate suferi un om, decât ar putea sa sufere toti oamenii împreuna; natura divina nu i-a usurat chinul, ci i-a marit capacitatea de a suferi peste puterea mintii noastre de a ne închipui. Cred ca din suferinta lui a dedus sutasul roman ca într-adevar: Cu adevarat acest om era Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,54).

Noi avem aceasta credinta?

Daca da, atunci sa spargem alabastrul cu mir de nard de mare pret, ca femeia pacatoasa din casa lui Simon leprosul (Mt 26,7), sa-i ungem capul si sa-i spalam picioarele cu lacrimile noastre de pocainta, ca în veci de veci sa-i cântam Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului! Amin.