Duminica a IV-a din Post

Postul si misterul credintei

Glasul lui Dumnezeu nu s-a stins în padurea de ani a istoriei. Dupa ce primul om a gresit si s-a ascuns printre pomii paradisului pamântesc, Dumnezeu l-a strigat: Adame, unde esti? (Gen 3,9). Acest glas nu s-a stins, ci continua sa se auda în constiinta fiecarui fiu al lui Adam din neam în neam pâna azi. Dumnezeu ne cheama mereu la întâlnirea cu el, ca sa ne dam seama unde suntem, pe ce pozitie ne-am plasat, ce loc ocupam în univers, sa constientizam starea de vinovatie sau nevinovatie, sa evaluam corect fortele pe care le avem spre a dobândi victoria asupra mortii. Glasul lui Dumnezeu continua sa se auda în padurea de ani ai istoriei fiindca el este iubire si nu oboseste strigând pe toti, dar mai ales pe acei urmasi ai lui Adam care au primit un nume la sfântul Botez, ca sa le dea întelepciune, acea întelepciune a inimii care are plinatatea lui Dumnezeu si de aceea are capacitatea de a striga ca Dumnezeu, asa cum ne spune Duhul Sfânt: Întelepciunea striga pe ulita si în piete îsi ridica glasul sau (Prov 1,20).

Cum striga? Prin gesturile divine, adica prin acele semne minunate care au devenit pentru noi mistere ale credintei si au fost plasate în momente determinate ale istoriei. Un astfel de semn, gest divin, avem în prima lectura: Asa zice Cirus, regele persilor: "Toate regatele pamântului, Domnul Dumnezeul cerului mi le-a dat mie si mi-a poruncit sa-i zidesc o casa în Ierusalimul cel din Iuda". Uimitor: Dumnezeul evreilor vorbeste unui pagân si cere de la el o casa pentru sine la Ierusalim. Ce mister! Alt semn divin izvorât din iubirea lui Dumnezeu ni-l relateaza sfântul Paul în lectura a II-a: Prin har sunteti mântuiti, prin credinta, si aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastra este Fiul sau facut om. Culmea semnelor divine ne este relatata de evanghelia zilei: Dupa cum Moise a înaltat sarpele în pustiu, asa trebuie sa se înalte Fiul Omului, ca tot cel care crede în el sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului înaltat pe cruce constituie culmea chemarii noastre din partea lui Dumnezeu. Adame, unde esti? Si noul Adam raspunde de pe cruce: Parinte, în mâinile tale îmi încredintez sufletul meu (Lc 23,46). Eu de unde raspund?

Pentru noi însusi Dumnezeu este misterul cel mai mare, deoarece nu-l putem cuprinde cu mintea noastra marginita, dar ne dam seama ca asa trebuie sa fie, fiindca un Dumnezeu înteles de toti n-ar mai fi Dumnezeu, ci inventia unei minti omenesti, iar religia fara mistere n-ar mai fi religie divina. Ceea ce realizeaza omul face pe întelesul tuturor, sau macar pe întelesul celor mai întelepti si daca religia ar fi o inventie omeneasca, ar fi pe întelesul oamenilor.

Avantajul misterelor pentru viata noastra pamânteasca.

Din faptul ca noi nu întelegem misterele ajungem sa admiram atributele, calitatile unice ale lui Dumnezeu. Azi admiram o multime de aparate si masinarii deosebit de interesante, dar nici o minune a tehnicii nu poate depasi maretia si frumusetea întregului univers, care, desi cunoscut si admirat, ramâne înca o taina a întelepciunii, atotputerniciei si frumusetii Creatorului.

Din tainele religiei noi deducem nu numai întelepciunea, atotputernicia si frumusetea Creatorului, ci si existenta lui care actioneaza din umbra. De fapt, lumina lui formeaza umbra credintei noastre prin care îl întrezarim, fiindca în adevarata lui lumina nu-l putem vedea decât prin viata noua pe care ne-a adus-o Cristos, deoarece numai prin el îl vedem pe Tatal, el ne-a scos la lumina din umbra în care s-a ascuns Adam. Numai acela care are viata lui Cristos în sine si poate spune cu sfântul Paul: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20), poate ajunge sa vada ceea ce ochiul n-a vazut si sa auda ceea ce urechea n-a auzit si sa simta ceea ce inima n-a simtit si sa înteleaga ceea ce mintea n-a reusit.

Din aceste gesturi, semne divine, mai întelegem sensul existentei noastre, ca ne îndreptam spre cineva, spre ceva real, asa dupa cum percepem sensul drumului pe care îl parcurgem cu masina dupa copacii de pe marginea lui sau bornele de kilometraj. Cosmonautii, desi merg cu viteza uimitoare în spatiu, au impresia ca stau locului fiindca punctele de referinta sunt foarte îndepartate. Tainele, care ne flancheaza la tot pasul, ne constientizeaza pretutindeni si în fiecare moment ca ne deplasam într-o directie bine determinata, ca avem o tinta pe care trebuie s-o atingem. Si în viata vesnica vom avea mistere, altfel nu ne-am da seama ca traim, dar, spre deosebire de pe pamânt unde misterele sunt îmbracate în întuneric, cele din viata vesnica vor fi îmbracate în lumina; pe când cele de pe pamânt ne provoaca teama, cele din viata de dincolo ne vor provoca bucurie; daca aici ne simtim coplesiti si umiliti de maretia misterelor, în viata vesnica misterele ne vor înalta spre infinit cu fericirea infinita.

Rolul postului în misterele credintei.

Câti ani au postit evreii, cu voie sau fara voie, în robia babilonica? Saptezeci de ani. Cum? Am auzit la psalmul responsorial: La râul Babilonului, acolo am sezut si am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În salcii ne-am atârnat harpele noastre. Caci acolo, cei care ne-au robit, ne-au cerut sa cântam, zicând: "Cântati-ne din cântecele Sionului!" Cum sa cântam cântarea Domului pe pamânt strain? De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea! Sa mi se lipeasca limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul ca început al bucuriei mele! Trista experienta! Dar mare le-a fost bucuria eliberarii: Când Domnul va întoarce din robie pe locuitorii Sionului, vom fi ca unii care viseaza. Atunci gura noastra va fi plina de strigate de veselie si limba noastra grabnica la cântece (Ps 126,1-2).

Daca evreii, pentru Ierusalim, pentru pamântul lor, au facut atât de mult, noua sa ni se para prea mult postul, prea greu, prea lung, când este vorba de Ierusalimul ceresc, de paradisul fericirii vesnice?

Postul, lacrimile, suferintele, pomenile, rugaciunile si mai ales jertfele, suferintele au schimbat cursul istoriei, au înlaturat ura, violenta si razbunarea în masura în care au fost impregnate de caritate. Sa-l privim pe Isus! Câti ani a postit, s-a rugat, a facut bine pe acest pamânt? Treizeci si trei de ani, aproximativ. Ce a realizat? Ne spune sfântul Paul: ne-a facut vii, ne-a mântuit, ne-a asezat în cele ceresti, ne-a facut obiectul revelatiei, harului, ne-a facut misterele de bucurie, de durere si de slava ale istoriei în sânul Bisericii, în trupul sau mistic.

În câte nopti a venit Nicodim la Isus? De câte ori a postit? De câte ori a renuntat la somn si a venit sa-l caute si sa-l asculte pe Isus? Desigur ca a facut mai multe jertfe, dar a aflat ca mântuirea va veni prin moartea pe cruce si prin învierea lui Isus, a aflat pe Mesia si de la el a aflat ca are viata vesnica acela care crede în Fiul lui Dumnezeu, a aflat ca Mesia n-a venit sa judece lumea, ca interlocutorul sau este lumina lumii. Prin urmare: se merita sa postim pentru a ne încadra corect în credinta din care izvoraste viata si fericirea vesnica.

Nicodim, ca recunostinta fata de revelatia primita de la Isus, când acesta a fost luat jos de pe cruce, a adus o suta de litri de amestec de smirna si aloe pentru îmbalsamarea trupului (In 19,39). Era un semn ca el dorea sa nu putrezeasca niciodata acel trup care a descoperit omenirii, prin cuvinte si fapte, taina fericirii vesnice.

Tot asa se cuvine sa facem si noi cu trupul lui Isus din sfânta Împartasanie!

Sfântul Grigore cel Mare povesteste cum pe vremea când era secretar la curtea împaratului din Constantinopol, trecând într-o zi pe un coridor îngust si întunecos al palatului, a observat pe pardoseala o lespede de marmura bine lustruita si care avea pe dânsa gravata o cruce. Din respect, nu voia sa calce pe acea lespede si a dat ordin sa fie scoasa si pusa în alta parte. Sub lespedea care avea crucea a aparut o alta cu acelasi semn. A scos-o si pe aceasta si sub dânsa a gasit alta cu semnul crucii si apoi înca una si înca una, pâna la a saptea de sub care a aparut o comoara stralucitoare si deosebit de pretioasa. Mare i-a fost bucuria împaratului când s-a vazut atât de bogat.

Sapte sunt zilele saptamânii si sapte sunt saptamânile postului. Daca fiecare zi va purta semnul crucii, conform cu vointa lui Isus: Cine vrea sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze (Mt 16,24), se va bucura de comoara învierii. Iubirea Tatalui ceresc ne cheama la sarbatoarea învierii Fiului sau. Pregatindu-ne în fiecare an, vom fi gasiti vrednici pentru vesnicie. Amin.