Duminica a III-a din Post

Înfrângeri glorioase

Îmi place sa încep predica de azi cu povestea butoiului care contine cel mai bun vin din pivnita unui gospodar care se lauda cu el la toti musafirii si îsi înveselea comesenii la diferite ocazii. Vinul a auzit ca este vedeta, ca este cel mai important, cel mai laudat. Un lucru nu putea sa înteleaga vinul, anume: daca el este bucuria tuturor, de ce este tinut la întuneric, în pivnita si legat într-un butoi cu zece cercuri groase. I-a venit dorul de libertate, de lumina. S-a opintit de câteva ori sa se elibereze si, când a auzit trosnind un cerc, a capatat încrederea ca se poate si a continuat efortul. Îndata voi fi liber; voi vedea lumina, voi fi stapân pe soarta mea, voi fi independent, si-a zis vinul cel bun. Si, când ultimul cerc a plesnit si doagele s-au risipit, vinul cel bun a curs pe pamânt, s-a prefacut într-o baltoaca murdara si apoi pamântul l-a înghitit, desfiintându-l complet.

Sarmanul vin, nu stia ca acolo esti liber si valoros unde esti plasat de o inteligenta binevoitoare ca sa fii si sa ramâi bun. Aici ar trebui sa punem cuvântul ebraic Sela, pe care îl întâlnim deseori la sfârsitul unor versete din psalmi, pentru a marca o pauza, în care sa se admire, sa se contemple adâncimea întelepciunii expuse. Multi, chiar dintre crestini, considera cele zece porunci ale lui Dumnezeu ca pe o îngradire a libertatii si deseori le încalca în numele independentei personale.

Poruncile date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai ne sunt reamintite deseori în Postul Mare. Azi ne sunt prezentate în prima lectura spre a ne face o cercetare serioasa de cuget în vederea redobândirii libertatii de fii ai lui Dumnezeu printr-o spovada buna. Sela.

Poruncile sunt opera iubirii lui Dumnezeu, autoritatea suprema, întelepciunea infinita si bunatatea fara margini. Iubirea nu rapeste libertatea nimanui, ci o pastreaza, o mareste si o face rodnica. Sela.

Pazirea poruncilor este raspunsul iubirii noastre fata de iubirea divina care a binevoit sa se întrupeze, ca sa ne lumineze, sa ne dea garantia ca prin pazirea poruncilor ajungem la cunoasterea lui Dumnezeu. În acest sens a spus apostolul Ioan: De pe aceasta se vadeste ca îl cunoastem, daca îi pazim poruncile (1In 2,3). Prin pazirea poruncilor ne încadram în atotputernicia si întelepciunea divina, în libertatea suprema.

Dumnezeu, care a facut cerul si pamântul din nimic, care a scos lumina din întuneric, a voit ca infamia cea mai neagra, robia cea mai cumplita, pironirea si moartea pe cruce a propriului sau Fiu, sa devina izvorul mântuirii si al libertatii noastre spre slava numelui sau. De aceea, vrajmasii lui fiind, ne-a împacat cu sine printr-o faradelege a noastra, prin pironirea pe cruce si moartea Fiului sau. Acum, dupa ce faradelegea umana a adus dovada milostivirii divine, ca pâna aici se întinde granita iubirii sale: ca desi îi omorâm Fiul el tot ne va iubi, si ne-a dovedit-o din plin, nu mai avem nici un motiv sa ne îndoim de iertarea lui, fiindca Fiul, desi l-am omorât prin faradelegile noastre, ne-a îmbracat cu o mantie noua, cu viata dumnezeiasca a harului, ca sa avem parte de învierea sa (cf. Rom 5,10). Aici avem culmea întelepciunii care, venind în lume si lasându-se doborâta de rautatea ei, stie sa desavârseasca Legea si profetii ca sa credem în iubire. Sela.

Darâmati templul acesta si în trei zile îl voi recladi!

Templul din Ierusalim era lucrul cel mai scump de pe pamânt pentru orice evreu; a fost zidit cu sudoare si lacrimi si l-au aparat cu sânge, cu mistria într-o mâna si cu sabia în alta, pentru a se apara de dusmani. El era simbolul credintei si legamântului cu Iahve, lacasul cultului suprem, semnul spiritualitatii si unitatii nationale, semnul independentei si al libertatii, precum si locul cel mai potrivit de a-l primi pe Mesia.

Când Isus a venit la templu, l-a gasit într-o stare jalnica: murdar ca un loc de târguit. Devenise semnul decaderii morale si reflecta starea jalnica a sufletului omenesc. Împletind un bici de frânghii, cu o putere mai mult decât samsonica si cu fulgere în priviri, cu lovituri naprasnice în dreapta si în stânga, Isus restabileste ordinea. Forta si cuvintele sale prin care afirma ca templul este casa Tatalui sau, casa de rugaciune, a surprins pe toti si se mirau gândind: Sa fie, oare, Mesia eliberatorul? Îndraznesc sa se apropie de Isus si sa-i ceara un semn, un argument care sa-i elibereze de ignoranta, de necredinta si, poate, chiar de mizeria morala de care erau constienti ca nu cadreaza cu sfintenia casei Domnului. Isus vrea sa le împlineasca dorinta si le spune: Darâmati templul acesta si în trei zile îl voi recladi! (Expresia: în trei zile, însemna foarte repede, cât ai clipi, cât ai zice: peste). Isus îi invita sa se convinga de atotputernicia sa divina. De fapt, templul la care ei sunt invitati sa actioneze pentru a-l darâma, era ceva infinit mai greu de recladit decât templul de piatra, era chiar trupul sau omenesc, care distrus, dat mortii, cine îl va mai putea aduce la viata, afara de Dumnezeu? Isus îi invita acum sa creada atunci când el va învia ca Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire, ca nu el a adus moartea în lume (cf. Înt 2,23), sau, dupa cum spune sfântul Bernard: Dumnezeu este ca albina menita sa faca miere dulce si nu sa întepe, si, asa cum albina înteapa numai când este atacata, ca sa-si apere neamul, tot asa Dumnezeu s-a aparat, dar omul s-a întepat, fiindca l-a atacat pe Dumnezeu în însasi esenta sa de iubire, dovedindu-i omului ca pâna si întepatura sa este un medicament pentru viata vesnica.

Isus stia ca propunerea sa de a darâma templul îi va fi spre acuza, deoarece concetatenii sai, urmasi numai dupa trup ai lui Abraham, nu si dupa credinta, vor cauta martori mincinosi ca sa-l condamne la moarte, la acea moarte pe care Isus le-a propus-o ca dovada pentru credinta lor, numai ca ei îl vor întepa cu ura: Acesta a spus: "Pot sa distrug templul lui Dumnezeu si sa-l recladesc în trei zile" (Mt 26,61; Mc 14,58); si, când l-au întepat pironindu-l pe cruce, n-au încetat sa-i aduca insulta, prin ceea ce Isus le oferise cu iubire pentru ca sa creada, zicându-i: Hei, tu, cel care darâmi templul si-l recladesti în trei zile, mântuieste-te pe tine însuti! Daca tu esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-te de pe cruce! (Mc 15,29), ca sa vedem si sa credem (Mt 27,42). Învinuirea i-o vor aduce si diaconului Stefan, zicând: L-am auzit spunând ca Isus din Nazaret va darâma lacasul acesta si va schimba obiceiurile pe care ni le-a lasat Moise (Fap 6,13).

Ca Isus a propus drept cale a mântuirii, a eliberarii, credinta în cuvântul sau, apare clar din reprosul pe care i-l fac dusmanii: Mântuieste-te pe tine însuti! dând dovada ca nu le pasa de mântuirea proprie. Dar pâna aici merge iubirea infinita a lui Dumnezeu: când omul este nepasator de propria mântuire, atunci Dumnezeu se îngrijeste mai mult de dânsul, dar în felul sau imprevizibil de a actiona: se lasa învins pentru a fi biruitor.

Mândria diavoleasca este înfrânta de slabiciunea omeneasca rastignita. Din mândrie, din dorinta de a fi ca Dumnezeu, Adam si Eva cad în pacat. Pacatul originar este dorinta de a porunci; virtutea originara este vointa de a sluji (card. Gasquet).

Smerenia biruitoare a lasat-o Isus ca mostenire Bisericii sale: Învatati de la mine ca sunt blând si smerit cu inima! (Mt 11,29); Îndrazniti! Eu am biruit lumea (In 16,33). Adevaratii crestini l-au înteles si l-au urmat pe Isus în slujire si au biruit. Dovada suntem noi, crestinii de azi, chemati la aceeasi slujire pentru a asigura biruinta deplina a Bisericii.

Timp de trei secole, pagânii s-au ridicat împotriva crestinilor cu o cruzime animalica si o ura infernala. Au încercat, ca sa se lase de credinta, sa-i amageasca prin placeri si bogatii, sa-i orbeasca prin onoruri sau sa-i îngrozeasca prin chinuri atroce si prin moartea cea mai cruda. La 24 februarie din anul 303, împaratul Diocletian a emis edictul de exterminare a crestinilor si a batut o moneda cu inscriptia: Nomine Christianorum deleto, adica În amintirea stergerii numelui de crestin. F. Engels noteaza cu ironie despre aceasta actiune a lui Diocletian, ca desi persecutia a fost cea mai crâncena: A fost ultima. Si a fost atât de eficienta ca, saptezeci de ani mai târziu, armata romana era alcatuita în cea mai mare parte din crestini.

A se lasa condus de poruncile lui Dumnezeu, a se lasa biruit de învatatura lui Cristos, înseamna a fi biruitor, a fi liber. Libertatea este iubirea care slujeste si iubirea care slujeste este libertatea. Crestinul, care nu slujeste, este destinat sa aiba soarta vinului bun, care, dobândindu-si independenta, s-a transformat în noroi si l-a desfiintat pamântul. Ama et fac quod vis - Iubeste si fa ce vrei! spune sfântul Augustin.

Când voi spune cu psalmistul: Doamne, Legea ta ma bucura si ma înveseleste (Ps 119), fiindca îmi da posibilitatea sa te slujesc în aproapele, atunci voi fi biruitor. Sela. Amin.