Duminica a II-a din Post

Puterea jertfei

De la prima privire a lecturilor de azi, pe care le-am ascultat, desprindem ideea centrala: puterea jertfei.

Abraham îsi atrage binecuvântarea lui Iahve de a avea urmasi numerosi ca stelele cerului si cât nisipul de pe tarmul marilor, dar mai ales promisiunea mesianica de mântuire a tuturor popoarelor printr-unul din urmasii sai. Toate acestea pentru disponibilitatea sa de a-l jertfi chiar pe fiul sau Isaac la cererea lui Dumnezeu.

Daca lui Iahve i-a fost mila de Abraham si în locul fiului s-a multumit cu jertfa unui berbec, fata de sine însusi n-a avut mila si l-a jertfit pe propriul sau Fiu facut om pentru realizarea fagaduintelor facute lui Abraham: Isus coboara de pe Tabor pentru a urca Golgota si pentru a-si da viata pentru a ne da noua o viata noua.

Daca aruncam o privire oricât de rapida asupra întregii Biblii, nu se poate sa nu fim surprinsi de importanta si universalitatea jertfei. Ea cuprinde întreaga istorie: lumea primitiva: Apoi a facut Noe un jertfelnic Domnului; si a luat din animalele cele curate si din pasarile cele curate si le-a adus ardere de tot pe jertfelnic (Gen 8,20); în perioada patriarhilor (cf. Gen 15,9); epoca mozaica (Ex 5,3); perioada judecatorilor si a regilor (Idt 20,26; 1Rg 8,64); lumea de dupa exil (Ex 3,1-6). În orice timp jertfa este metronomul care bate ritmul vietii particulare si colective. Aparitia misterioasa a marelui preot Melchisedec (Gen 14,18) reveleaza traditia unei jertfe de pâine si vin; actiunea liturgica a lui Ietro, socrul lui Moise (Ex 18,12) etc. largeste si mai mult orizontul asupra jertfei care exprima pietatea din simtul religios al omului. Profetii, în viziunea lor asupra viitorului, nu uita sa aminteasca si de jertfele pagânilor: Pe acestia îi voi aduce pe muntele meu cel sfânt si-i voi bucura în lacasul meu de rugaciune. Arderile lor de tot si jertfele lor vor fi primite la altarul meu; caci templul meu, lacas de rugaciune se va chema pentru toate popoarele (Ex 57,7; 66,20; Mal 1,11). Când scriitorii Vechiului Testament traseaza liniile mari ale istoriei, ei nu pot concepe viata religioasa fara jertfe. La inaugurarea templului, jertfele aduse de Solomon au fost impresionante: douazeci si doua de mii de boi si o suta si douazeci de mii de oi în timp de sapte zile (cf. 2Cr 7,5); iar la inaugurarea reconstruirii lui (anul 64 d.C.) s-au înjunghiat 255.600 de miei, conform relatarii istoricului Iosif Flaviu.

Noul Testament va preciza mai bine sensul jertfei consacrând-o în chip original si definitiv în Cristos Isus.

Sensul profund al jertfei se afla în adâncul sufletului omenesc si spre el sunt atintiti ochii lui Dumnezeu.

Isus statea odata aproape de cutia milelor de la templu si privea cum oamenii puneau obolul lor. Bogatii puneau mult. Venind o vaduva saraca a pus doi banuti. Isus, chemând pe ucenicii sai, aratându-le ceea ce a facut femeia sarmana, le-a zis: Va spun adevarul, aceasta vaduva saraca a pus mai mult decât au pus toti ceilalti împreuna. Caci toti au pus din ceea ce aveau de prisos, dar ea a pus din lipsa ei tot ce avea (Mc 12,41-44). Valoarea jertfei sta în iubire: da tot acela care iubeste neîmpartit.

Si Dumnezeu, ne asigura sfântul Paul, ca de altfel si sfântul apostol Ioan, nu l-a crutat pe însusi Fiul sau, dar l-a dat total la moarte pentru noi toti, pentru a ne dovedi iubirea ce ne-o poarta. Din acest motiv, nici o jertfa adusa de om nu-i placuta lui Dumnezeu, daca nu poarta pecetea iubirii.

Prin jertfa se desavârseste în noi o certitudine, o siguranta ca Dumnezeu este de partea noastra, fiindca dam ca sa ne identificam cu dânsul, care ne-a dat tot ce avea mai scump: pe Fiul sau preaiubit. Isus insista asupra acestei identificari cu Tatal prin iubire când spune: el face sa rasara soarele sau peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti (Mt 5,45).

Isus, desavârsind Legea si profetii, a desavârsit si jertfele Vechiului Testament. În acest context apare pe Tabor între Moise si Ilie si glasul Tatalui ne cere sa ne unim cu jertfa lui Cristos - Pe dânsul sa-l ascultati! -, iar jertfa lui Cristos de pe cruce este singura jertfa care da valoare jertfelor dinainte si dupa prin Euharistie.

Numai meditând cu seriozitate aceste adevaruri putem ajunge la convingerea lui C. Balbo, care spunea: Fara jertfa vietii nu se face nimic mare, nimic normal în aceasta lume. Lumea merge înainte prin forta victimelor sale sacrificate. O viata divino-umana sacrificata pentru noi este cea mai mare fapta a istoriei omenesti. Oare chemarea parintilor nu este de a se jertfi pentru fericirea copiilor lor? Si fericirea nu va creste în proportie cu numarul de jertfe? Si fericirea copiilor nu va izvorî din exemplul primit de la parinti?

Deci, nu se poate fericire fara jertfa, fara durere?

Se poate, dar numai în cazul în care sufletul este curatat total de pacat si de teama. Când Isus i-a luat pe Petru, Iacob si Ioan si i-a dus pe un munte înalt si înaintea lor s-a schimbat la fata, a vorbit cu Moise si cu Ilie, a voit sa le demonstreze faptul ca sperantele omenirii se vor realiza partial: omul poate fi fericit si aici pe pamânt, poate spune cu Petru: Doamne, bine ne este noua sa fim aici, dar evanghelistul Marcu tine sa faca aceasta remarca: Nu stia ce sa spuna, fiindca erau înspaimântati. Oricât de mare ar fi fericirea pe acest pamânt, spaima se va tine mereu ca scaiul de om. Petru credea, în frica lui de a nu pierde fericirea, ca o poate tine în trei colibe. Ceva mai târziu se vor convinge ucenicii ca numai jertfa duce la stralucirea învierii, prefigurata în schimbarea la fata, ca numai învierea poate tine fericirea în suflet si nu în coliba, ca numai învierea are putere sa opreasca timpul prin nimicirea mortii.

Datoria noastra pamânteasca, printre altele, este de a face din fiecare suferinta o jertfa placuta lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor, daca nu chiar 99,99%, sunt intrigati de problema suferintei. De ce trebuie sa suferim atât de mult? De ce sa sufere cei nevinovati daca suferinta este o pedeapsa a pacatului?

Pe cât sunt unii de intrigati de problema nefericirii, pe atât se mai gasesc unii sa fie intrigati de problema fericirii din lume. De ce este omul fericit, când este, când se simte fericit? De ce se bucura mirele de mireasa si mireasa de mire? De ce se bucura parintii de copiii lor? De ce se bucura omul de stiinta când face o descoperire? De ce râd copiii când se joaca? De ce se cânta, se danseaza si se chiuie de fericire atât de des? Pe cei mai multi îi întâlnim plângând sau zâmbind? La televizor sau la radio se transmit mai multe înmormântari sau mai multe spectacole de umor? Si, daca îmi veti spune: Munca îmi da dreptul la fericire, va voi întreba: De ce se bucura cei care nu muncesc? De ce nu se bucura animalele sau masinile care muncesc mai mult decât oamenii?

Fericirea este un mister la fel de mare, ba mai mare chiar, decât durerea. Fiind vorba de un mister al fericirii si al durerii, de un tot al vietii, nu putem dezlega taina fericirii de taina durerii, asa cum nu putem întelege Taborul fara Calvar si nici Calvarul fara Tabor. Pe acest pamânt nu este durere fara bucurie si nici bucurie fara durere, fiindca aceasta viata este o tesatura de fire albe si negre, este o evolutie în plina schimbare pentru o viata noua. Durerea nu vine din afara, ea vine din noi, din faptul ca nu întelegem necesitatea schimbarii: ne atasam de cele vechi si am voi sa ramânem pironiti în ele, pe când cele noi cer o renuntare la cele vechi; prin aceasta renuntare avem impresia ca ne pierdem, ca ne nimicim pe noi însine; ceea ce nu-i deloc adevarat; dar nu întelegem. Taina Calvarului nu este cu nimic mai mareata decât taina Taborului. Isus singur este cheia pentru amândoua, astfel ca, de când exista crestinismul, suferinta oamenilor nu s-a micsorat, dar prin crucea lui Isus i s-a destainuit sensul: sufera fericit acela care accepta viata cea noua care izvoraste din iubirea Creatorului. Bucuria a crescut în lume prin învierea lui Isus, fiindca a eliberat omenirea de disperarea nimicirii totale si i-a dat garantia ca mortii traiesc alaturi de el; ca dovada îi avem pe Moise si Ilie.

Credinta ne va tine tari, neclintiti si fericiti sufleteste în mijlocul tuturor necazurilor necesare trecerii de la o viata veche la una noua, daca participam cu iubire cât mai des la jertfa euharistica, la îndemnul celebrantului: Rugati-va, fratilor, ca jertfa mea si a voastra sa fie placuta lui Dumnezeu, Tatal atotputernicul, si raspundem: Sa primeasca Domnul jertfa din mâinile tale spre lauda si marirea numelui sau, spre folosul nostru si al întregii sale sfinte Biserici. Amin.