Miercurea Cenusii

Pasarea paradisului

Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne prezinta trilogia postului: milostenie, rugaciune, mortificatie. Postim, ne rugam, dam, spune sfântul Augustin. Postul, spune sfântul Leon cel Mare, fara pomana, chinuieste trupul, fara sa curate sufletul. Or, noi tocmai de curatirea sufletului de toate mizeriile pacatului avem trebuinta.

O legenda spune ca pasarea cea mai frumoasa, supranumita pasarea paradisului, murind, renaste din propria cenusa, devenind mai frumoasa decât înainte. Este o legenda, dar nu-i deloc legenda faptul ca sufletele cele mai frumoase din Sfânta Carte sunt cele renascute din cenusa. Iob, de exemplu, caindu-se ca s-a aparat în nevinovatia sa cu cuvinte nechibzuite, striga: Ma acuz, Doamne si fac pocainta în praf si cenusa pentru greseala mea (42,6). Se renaste mai sfânt, mai drept si mai binecuvântat de Domnul.

Din cauza unui furt sacrileg savârsit de Acan la cucerirea Ierihonului, Iosua si soldatii sai au facut pocainta acoperindu-si capetele cu cenusa. Au îndepartat pedeapsa care ameninta poporul (Ios 7,6).

Mai târziu Iudita, Estera, Mardocheu si Iuda Macabeul au întrebuintat acelasi mijloc de pocainta pentru a îmblânzi mânia lui Iahve.

Ieremia si toti profetii au sfatuit pe evrei sa faca pocainta în acelasi fel cu acelasi scop.

Isus Cristos însusi aduce cenusa ca simbol al pocaintei când spune despre locuitorii Tirului si Sidonului ca s-ar fi pocait în sac si cenusa daca ar fi vazut minunile care s-au savârsit în Corozain si Betsaida (cf. Mt 11,21).

Tamara, pierzându-si cinstea si fecioria, îsi pune cenusa pe cap (cf. 2Sam 13,19).

Prin acest gest omul încearca sa-si arate starea jalnica în care l-a adus pacatul: un nimic (cf. Iob 30,19) si, pentru a-si atrage îndurarea atotputerniciei regeneratoare a lui Dumnezeu, merge pâna acolo încât se si hraneste cu cenusa (cf. Ps 102,10; Lam 3,16). Când pe om îl paleste plânsul, mai ales atunci când experimenteaza propria nulitate, îsi acopera capul cu praf si cenusa: Fiica poporului meu, zice Domnul, încinge-te cu sac si presara-ti cenusa pe cap; tânguieste-te ca dupa moartea singurului tau fiu! Plângi amar, ca fara de veste va veni nimicitorul asupra voastra! (Ier 6,26).

Asa se explica de ce Biserica din primele veacuri, având constiinta apropiatei veniri a lui Isus ca judecator, punea cenusa pe capetele tuturor credinciosilor, fara deosebire, fiindca fiecare crestin s-a nascut pentru a trai în pocainta (Tertulian).

Însa ar fi cea mai mare ipocrizie, cea mai neagra fatarnicie, de a primi cenusa pe cap fara a avea cainta de pacate în inima, fara a avea înaintea ochilor multimea faradelegilor din trecutul vietii. Consecinta nepocaintei o proclama Isus: Daca nu va veti pocai, cu totii veti pieri! (Lc 13,5).

Pentru a ne atrage la pocainta, Isus a îmbratisat-o de la ieslea din Betleem, a întarit-o cu postul celor patruzeci de zile si patruzeci de nopti si a sfintit-o cu propriul sânge varsat pe lemnul crucii.

Impunerea si primirea cenusii pe cap constituie rugaciunea cea mai smerita ce i-o putem adresa lui Dumnezeu si din acest motiv el se arata bogat în mila (Ef 2,4), deoarece de pe aceasta atitudine cunoaste faptura noastra si-si aduce aminte ca suntem tarâna (cf. Ps 102,13).

Primirea cenusii pe cap echivaleaza cu o marturisire publica a pacatelor, cu o recunoastere pe fata a nimicniciei proprii si a credintei ca din nimic am fost facuti. Credem ca prin primirea cenusii putem preveni judecata lui Dumnezeu, credem ca putem beneficia de fagaduintele mesianice prezise de Isaia: M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti eliberarea si celor prinsi în razboi libertatea; sa dau de stire un an de milostivire al Domnului si o zi de razbunare a Dumnezeului nostru; sa mângâi pe cei întristati; celor ce jelesc Sionul sa le pun pe cap cununa în loc de cenusa, untdelemn de bucurie în loc de vesmânt de doliu, preamarire în loc de deznadejde (61,1-3).

Abatele Pafnutiu, mânat de un zel sfânt, si-a propus sa converteasca o femeie pacatoasa, numita Taisa, care ducea la pierzare un mare numar de tineri. Mergând în cautarea ei, o gaseste într-un mare oras din Egipt. Aratându-i starea mizerabila a sufletului, judecata dreapta si pedeapsa aspra care o asteapta din partea lui Dumnezeu, a reusit sa-i înmoaie inima. Taisa cade la picioarele abatelui si-l roaga sa-i arate calea mântuirii. El o determina sa faca o pocainta severa. O conduce la o manastire de fecioare, o determina sa intre într-o celula si, închizând-o acolo, a încuiat usa si a sigilat-o, ca sa nu mai poata iesi. I-a lasat doar o mica deschizatura pe unde sa i se poata da zilnic hrana necesara, ca sa nu moara de foame. În clipa în care abatele voia sa plece, Taisa l-a strigat si i-a cerut sa o învete o rugaciune pe care sa o spuna zilnic. El i-a spus: O gura asa de pacatoasa ca a ta nu merita sa rosteasca numele sfânt al lui Dumnezeu. Totusi, stând în genunchi, cu fata plecata la pamânt, îndreptata spre rasarit, vei repeta mereu: "Tu, cel care m-ai creat, ai mila de mine!" Asa a trait Taisa trei ani, aducându-si aminte de pacatele sale si facând pocainta pentru ispasirea lor. Dupa acest timp, abatele Pafnutiu s-a dus la sfântul

Antonie, eremitul, ca sa-l întrebe daca Dumnezeu s-a îndurat si a iertat pacatele unei femei atât de pacatoase. Sfântul Antonie a dat de stire tuturor pustnicilor din preajma lui si le-a cerut sa se roage dupa intentia lui. În noaptea urmatoare, unul dintre ucenicii abatelui Antonie a avut un vis minunat: a vazut în cer un tron maret, înconjurat de lumina, de îngeri si fecioare. Ah, si-a zis el, desigur ca un tron atât de stralucitor nu poate fi pregatit decât pentru parintele nostru Antonie. Te înseli, i-a raspuns o voce îngereasca, acest tron îl pregatim pentru penitenta Taisa. Pustnicul vizionar nu stia cine-i penitenta Taisa si când el i-a povestit parintelui Antonie visul minunat, acesta s-a grabit sa i-l aduca la cunostinta abatelui Pafnutiu, care, îndreptându-se în graba spre manastirea unde Taisa era închisa, desfacând sigiliul si deschizându-i usa, i-a zis: Poti iesi. Dumnezeu ti-a iertat pacatele. La care ea a raspuns: Dumnezeu îmi este martor ca, de când am intrat aici, am avut mereu înaintea ochilor povara enorma a pacatelor mele si niciodata n-am încetat sa le plâng, vazându-le. Pentru ca le-ai avut mereu prezente în duh, i-a zis abatele Pafnutiu, de aceea le-a uitat Dumnezeu. Taisa a murit dupa cincisprezece zile, mergând sa ia în stapânire tronul pregatit de îngeri, confirmând cuvintele lui Isus despre fericirea mai mare din cer pentru îngeri când se converteste un pacatos, fata de cei nouazeci si noua de drepti care nu au trebuinta de pocainta (Lc 15,7).

Noi, sa fim siguri: avem nevoie de cenusa aducatoare de pocainta si de aceea sa o primim cu toata credinta si smerenia!