Duminica a II-a dupa Craciun

Duminica recunostintei, promisiunilor si a cererilor

Sfântul Ioan Gura de Aur numeste Craciunul drept mama tuturor sarbatorilor, adica a întregii revelatii care ne umple inima de bucurie pe pamânt.

Ca primul Craciun a avut un rasunet imens, unic în cursul istoriei, este un fapt de netagaduit: de aici a început numaratoarea anilor, de aici a luat nastere o noua civilizatie, cea mai extinsa, cea mai avansata: literatura, artele, arhitectura, muzica; în parte chiar si stiintele au ramas profund influentate de acest eveniment (Tihamer Toth).

Când au fost alungati din paradisul pamântesc, Adam si Eva erau tristi. Tristetea lor a durat pâna când li s-a nascut primul copil, pe care Eva, luându-l în brate si privindu-l cu atentie si iubire materna, tresalta de fericire si-i spune lui Adam: Priveste în ochii lui! Paradisul pe care l-am pierdut este aici! Asa ne relateaza o veche traditie. Avem sa-i multumim lui Dumnezeu ca prin pruncul divin ne-a descoperit ca paradisul pamântesc este cu noi. Ceea ce spune atât de frumos poetul P. Cernea:

Si daca melodii divine
Va smulg în ceruri, tremurând,
E ca un neam întreg ce vine
Se bucura cu voi în rând;

Si daca în ora fermecata
Asemeni zeilor pareti,
E ca traiti, ca-n vis, deodata
Atâtea mii si mii de vieti.

Parintii au prima datorie de recunostinta, fiindca prin fiecare nou-nascut le intra în casa pruncul Isus, aducându-le cheia fericirii: Cine primeste pe unul dintre acestia mici, pe mine ma primeste, afirma Mântuitorul lumii (Mc 9,37).

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz atât de neobisnuit încât cu greu s-ar putea crede, daca n-ar fi fost cercetat si recunoscut de Biserica în actele beatificarii sale. Cazul

l-am relatat si într-o predica din anul trecut însa îmi place atât de mult încât nu pot sa nu-l repet. Gerard slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi, a fost vazut palid si înspaimântat învârtindu-se în jurul fântânii din piata catedralei, oprindu-se din când în când spre a privi adâncul întunecos. Nici el nu-si putea închipui ce si cum s-a întâmplat. Deodata, a auzit o bufnitura. Era cheia de la palatul episcopal care i-a alunecat din mâna pe când se juca si a ajuns în adâncul fântânii. Ce era de facut? Ce avea sa spuna stapânul sau bolnavicios si cam nervos? Ma va da afara si-mi voi pierde pâinea, se gândea el. Unde ma voi duce? Orfan, fara casa si fara de lucru. Din ce voi trai? Cine ma va ajuta? Deodata, i-a venit o idee. Strabate piata în fuga; intra în catedrala; se apropie de ieslea în care se afla statuia pruncului Isus; o ia în brate si-i spune: Pruncusorule Isus, numai tu ma poti ajuta, numai tu si nimeni altul. Pescuieste-mi cheia, te rog! A legat statuia pruncului Isus de frânghia fântânii si i-a dat drumul încet spre adânc. Când a simtit ca a ajuns în apa, i-a strigat tare si plin de încredere: Pruncusorule Isus, adu-mi cheia! A început sa învârteasca roata tragând statuia afara. Un strigat de bucurie a facut sa rasune piata; pruncusorul Isus avea în mânuta sa cheia. A luat statuia în brate si, dupa ce a sarutat-o cu foc, a dus-o la locul ei în iesle.

Nefericiti sunt parintii care nu gasesc în mânutele pruncilor cheia fericirii si care nu vad în ochisorii lor nevinovati paradisul!

Dându-ne bucuriile sarbatorilor de Craciun, avem datoria sa-i multumim lui Dumnezeu, prin Fiul sau, pentru toate.

"Îti multumim ca ne-ai dat noaptea binecuvântata în care steaua a stralucit deasupra pesterii din Betleem, revarsând lumina mai întâi asupra pasilor nostri care orbecaiau în întunericul pacatului si al ignorantei, fiindca ceea ce stim despre Dumnezeu, despre noi însine, despre sensul vietii noastre si despre vesnicie, ne-a învatat lumina acestei stele. Lumina ei ne-a descoperit ca Dumnezeu, care a zidit lumea prin atotputernicia sa, iubeste pe toti oamenii si pe fiecare în parte cu inima de parinte, de tata si mama.

Îti multumim, pruncule Isus, nu numai pentru câte ne-ai învatat, dar mai ales pentru ceea ce am primit de la tine: îti multumim pentru ca ai venit, ne-ai vizitat si te-ai jertfit pentru noi! Ce valoare ar fi avut sufletul nostru, cel atât de des neglijat, de atâtea ori aruncat la gunoi, în noroi, de atâtea ori dat mortii pacatului, daca tu nu te-ai fi nascut în pestera saraca si rece pentru a ne arata valoarea lui? Îti multumim pentru fiecare pas pe care l-ai facut pentru noi, pentru fiecare picatura de sudoare, pentru fiecare lacrima si pentru fiecare picatura de sânge varsat pentru noi, îti multumim pentru batjocurile îndurate: scuipaturile primite, cununa de spini, pentru ranile sfinte, pentru crucea purtata în locul nostru, pentru infernul mortii cu care ai pecetluit pretul sufletului nostru si l-ai mântuit" (Tihamer Toth).

Îti fagaduim, ca semn al recunostintei noastre vii, ca vom pastra nealterata credinta noastra în dumnezeirea si omenitatea ta. Vom lupta ca fiecare tratat de pace sa poarte pecetea credintei în pacea pe care ne-ai adus-o din cer, ca sabiile sa fie topite si prefacute în pluguri si lancile în seceri (cf. Is 2,4).

Îti fagaduim ca lumea ne va cunoaste ca suntem ai tai de pe dragostea pe care o vom avea unii pentru altii (cf. In 13,35), ca toti sa recunoasca împlinirea profetiei lui Isaia, anume ca în împaratia ta pot sa traiasca la un loc lupul cu mielul si leopardul cu iedul (11,6).

Îti fagaduim ca te vom urma si vom face ca si altii sa te urmeze pe calea ce ne-ai aratat-o si care ne duce la viata vesnica.

Pruncule divin, îti multumim, îti fagaduim, dar te mai rugam ceva: sa ne lasi harul si pacea ta! Fara harul tau nu putem face nimic si fara pacea ta nu ne putem bucura de nimic; fara harul tau nimeni nu poate ajunge în cer spre a-i aduce slava lui Dumnezeu si fara pacea ta nimeni nu poate fi de bunavointa pe pamânt.

Într-o zi, sfântul Ambrozie dicta lui Paulin, secretarul sau, aceste cuvinte: Cristos traieste în mine; adica traieste acea pâine vie care a coborât din cer si s-a nascut la Betleem, traieste iubirea sa, pacea, dreptatea, întelepciunea sa. Putem spune si noi acelasi lucru?

Într-o zi, Petru i-a spus lui Isus: Doamne, iata: noi am lasat toate si te-am urmat, ce rasplata vom primi? Raspunsul lui Isus a fost prompt si categoric: Adevar zic voua, ca voi care m-ati urmat, la nasterea din nou a lumii (la înviere), când Fiul Omului va sedea pe tronul slavei sale, veti sedea si voi pe douasprezece tronuri, judecând cele douasprezece semintii ale lui Israel (Mt 19,27-28).

Noi ce am lasat pentru Isus în aceste zile, ca sa ne învrednicim de vreo rasplata la cea de-a doua nastere a lumii? Am lasat ura? Betia? Înjuratura? Necuratia? Am lasat un ban pentru un sarac?

Fiecare lasa ceva, dupa credinta vie pe care o are, fiindca numai aceasta actioneaza prin caritate (Gal 5,6).