Duminica I-a dupa Craciun - Sfânta Familie

Nasterea lui Isus si nasterea unei noi familii

În ziua de Craciun, sfântul Ioan evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, ni l-a aratat pe Isus în centrul lumii - între ai sai a venit -; în centrul cosmosului - toate prin el s-au facut -; în centrul vietii divine - Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina -; în centrul bogatiilor spirituale - plin de har si de adevar. Astazi Biserica ni-l prezinta pe Isus în centrul familiei, în mijlocul unei mici familii din Nazaret, dar care, datorita prezentei sale divine, devine cea mai mare, cea mai cunoscuta, cea mai sfânta si cea mai iubita.

Sfântul Iosif, în calitatea sa de tata feciorelnic, ales de Dumnezeu ca sot preacurat al Fecioarei Maria si tata purtator de grija al lui Isus, tâmplar de meserie pe pamânt, dar vazut din cer el apare ca barbat drept, adica sfânt; Maria, fiica lui Ioachim si a Anei în timp dupa trup, dar aleasa de Dumnezeu din vesnicie pentru a fi mama cuvântului întrupat, vazuta din cer si declarata plina de har, scutita de pacatul stramosesc înca din prima clipa a zamislirii sale, devenita obiect de admiratie chiar si pentru îngeri, desi de ocupatie casnica, slujitoare smerita a Domnului în mijlocul unei saracii lucii; si Isus, în centrul atentiei lor.

Spre a-si dovedi prezenta de centru în întreaga familie umana, ca acesta este locul sau firesc în cer si pe pamânt, Isus învie din morti, se smulge din sânul materiei inerte (într-o fractiune de secunda, printr-un proces de reactie atomica de ordin divin, trupul s-a fotografiat în negativ pe giulgiu, ca semn ca atâta timp cât vom fi în timp va trebui sa-l cautam prin întunericul credintei). Dar, spre a dovedi ca profetiile s-au împlinit, ca asteptarea popoarelor a luat sfârsit, ca el este Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi, Isus s-a retras în sânul familiei timp de treizeci de ani si aici si-a descoperit chipul sau viu - divino-uman - în sufletul preacuratei si al sfântului Iosif. Aceasta fiindca familia este nucleul vietii umane si ea trebuie sa devina suportul vietii noi, menita sa stea la temelia familiei noi denumita împaratia lui Dumnezeu. Daca cea mai mica licarire de viata valoreaza mai mult decât întreg cosmosul material, fiindca numai viata este lumina (cine poate întelege sa înteleaga!), atunci în el era viata si viata era lumina oamenilor, afirmând clar: Eu sunt viata si am venit sa aiba viata si s-o aiba din belsug, adica sa nu mai moara, întelegând superioritatea vietii din noua familie, în care fiecare om devine unic si sta în centrul atentiei Preasfintei Treimi.

Traind în mijlocul familiei din Nazaret, Cristos se reveleaza lumii ca Mesia, nu numai la templu unde afirma ca Dumnezeu este Tatal sau, dar mai ales în sânul familiei din Nazaret prin viata sa feciorelnica, mai presus decât îngerii, spre a arata ca viata noua pe care a adus-o nu-i un rod al unirii dintre barbat si femeie, ci rod al unirii miraculoase ca opera a Duhului Sfânt în natura umana, mai mult decât chip si asemanare de la începutul lumii. Realizând întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei, realizeaza în sânul omenirii instrumentul prin care se pot îngeriza oamenii.

La evreii din acel timp faptul de a nu se casatori era socotit un afront adus lui Mesia si Legii lui Moise. Toti doreau sa încheie o casatorie pentru a fi în rând cu lumea, cu speranta ca din sânul propriei familii se va naste Mesia. Acelasi lucru l-ar fi facut si Isus, daca n-ar fi fost el însusi Mesia. Astfel, afirmatia sa: N-am venit sa desfiintez Legea si profetii, dar sa desavârsesc (Mt 5,17), ar fi fost o minciuna. Dovada ca Isus este desavârsirea Legii si a profetilor este însasi fecioria sa misionara, de daruire si de slujire totala pentru o noua familie umana, îngerizata, simbolizata mai întâi prin familia sa din Nazaret, în care mama si tatal sau purtator de grija traiesc asemenea îngerilor. Sfântul Ioan evanghelistul, cunoscând ca Mesia a venit, nu s-a mai casatorit, ci a considerat ca cel mai frumos omagiu adus lui Emanuel este de a-i sluji în parfumul ceresc al fecioriei. Numai de la Cristos a ramas fecioria ca un document al prezentei unei noi vieti în lume prin preotii celibatari, prin calugari si persoane consacrate pentru împaratia lui Dumnezeu.

În vederea primirii lui Mesia în propria familie, evreii din Vechiul Testament cautau sa-i pregateasca un climat de pace, de abundenta în bunuri materiale, de descendenti numerosi etc. toate ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu. În familie trebuia sa domneasca legea ascultarii temperate de iubire. Aceasta ascultare era nu numai semnul si garantia unei binecuvântari si prosperitati prin fii, dar si un fel de a-l onora pe Dumnezeu prin parinti (lectura I-a). În Noul Testament, ascultarea dupa exemplul lui Isus este un fel de a-l onora pe Dumnezeu în copii, fiindca Isus însusi afirma: Cine îi primeste, pe mine ma primeste. În mijlocul noii împaratii a lui Dumnezeu, Cristos sta în centru prin copii. Semnul binecuvântarii nu mai sta în abundenta, sanatate si prosperitate, ci în crucea la care se angajeaza cei care se casatoresc. O familie este binecuvântata când stie sa-l aseze pe Isus în centrul vietii sale si cauta sa înteleaga si sa traiasca învatatura crucii. Fecioara Maria si sfântul Iosif au fost binecuvântati datorita faptului ca în centrul familiei lor era Isus cu crucea prevestita de batrânul Simeon ca semn de împotrivire din partea lumii.

Criza din familiile moderne se datoreaza faptului ca sotii fug cu înfrigurare de cruce. Luxul si comoditatea, drogurile de orice fel vor sa stea la temelia pacii. Parintii se tem de copii si copiii fug de parinti etc. Haosul prinde radacini în lume si dezorientarea macina credinta; parintii nu-si mai înteleg autoritatea în lumina fricii de Dumnezeu ca dar al Duhului Sfânt, ca pe un factor ce consta dintr-un ansamblu de legaturi spirituale dintre om si Dumnezeu, prin care sa-l cinsteasca pe Dumnezeu ca Tata; Tata sa nu numiti pe nimeni pe pamânt, caci unul este Tatal vostru, cel din ceruri (Mt 23,9). Numai frica de Dumnezeu, adica numai constiinta ca Dumnezeu singur este Tata, poate distruge dictatura vechii mentalitati parintesti de stapân peste viata, cum spun unii si azi, din pacate: Sa ma asculte, ca eu îi sunt tata (mama). Eu i-am dat viata si eu îl omor!

Autoritatea parinteasca este în criza, fiindca nu-si cunoaste menirea suprema, aceea de a transmite autoritatea. Parintii tin cu dintii de autoritatea pur umana si nu transmit mostenirea divina, adica legaturile spirituale cu Tatal ceresc, fiindca numai ele se bazeaza pe un dialog de iubire din care se naste frica de Dumnezeu. Iar când legaturile spirituale dintre tatal pamântesc si cel ceresc lipsesc, vor lipsi si legaturile naturale din familie dintre parinti si copii, asa cum vedem azi ca numarul vagabonzilor, al abandonatilor, al ratacitorilor de pe strazi etc. este în crestere îngrijoratoare.

Daca fiecare parinte, tata si mama, ar fi în pace cu Dumnezeu, ar fi în pace cu ei însisi, ar iradia pretutindeni si mereu pacea adusa de Cristos, iar întreaga viata de familie s-ar schimba într-o Liturghie familiala ca la Nazaret. Casa devine cel dintâi templu în care toti cei botezati aduc lui Dumnezeu cultul spiritual din jertfe si daruri oferite cu iubire; aici se recunosc pacatele, se tine în cinste iertarea reciproca, se asculta cuvântul lui Dumnezeu, Isus este primit în fiecare prunc abia zamislit si masa comuna constituie o adevarata întrunire pentru frângerea pâinii în bucuria inimii.

Mama renumitului cardinal Vaugham, protestanta convertita la catolicism, a avut treisprezece copii. Ce cruce, vor zice unele mame mai putin mame. Dar ea si-a facut din cruce un semn de glorie. Timp de treizeci de ani s-a sculat dis-de-dimineata si a mers la sfânta Liturghie spre a o oferi pentru vocatia religioasa a copiilor sai. A avut cinci fete si toate s-au consacrat slujirii Domnului în diferite manastiri. Din opt baieti, sase au ajuns preoti, dintre care apoi unul a ajuns episcop, altul arhiepiscop si unul cardinal. Adevarata minune!

Sfântul Ambrozie obisnuia sa spuna: Cristos este totul pentru noi. Daca vrei sa-ti îngrijesti ranile, el este medic; daca ai trebuinta de ajutor, el este tarie; daca te temi de moarte, el este viata; daca doresti cerul, el este calea; daca fugi de întuneric, el este lumina; daca umbli în cautare de hrana, el este pâinea.

Când Isus este totul pentru soti, copiii nu mai sunt o povara, ci o parte integranta din crucea lui Isus si cresc la umbra iubirii, acolo unde înfloresc cele mai alese virtuti: credinta, speranta, iubirea, fecioria, ascultarea, cumpatarea si respectul.

Luminile care fac din noaptea Craciunului un paradis, scria papa Ioan al XXIII-lea în jurnalul sau, se cheama blândete, ascultare, simplitate, umilinta, resemnare si jertfa; un decor luminos care straluceste deasupra tuturor familiilor crestine, asupra nevinovatiei copiilor, asupra întregului tineret, ca si asupra apasatorului apus al celor batrâni. Aceasta lumina binecuvântata s-a aprins la Betleem si apoi a stralucit la Nazaret: lumina Rasaritului si lumina Apusului, lumina care straluceste chiar si atunci când este acoperita de nori. Sfânta Familie din Nazaret prelungeste Craciunul pâna în vesnicie si constituie garantia predestinarii fiecarei familii crestine care îl are în centrul ei pe pruncul Isus. Amin.