Nasterea Domnului

(Liturghia din zori)

Pentru plinatatea vietii

Pastorii, ajunsi la ieslea din Betleem, au gasit pe pruncul Isus asezat pe paie, pe Maria si pe Iosif în adoratie. Dupa ce au îngenuncheat si l-au adorat pe Mântuitorul, au povestit cum le-au aparut îngerii, ce le-au spus, cum au cântat si cum i-a calauzit steaua.

Preacurata Fecioara si sfântul Iosif ascultau uimiti si apoi pastrau în inima lor cele auzite.

Pastorii s-au bucurat, nu numai pentru ca cele spuse de îngeri s-au adeverit întocmai, ci si pentru faptul ca ei, cei neglijati si marginalizati de societate, au fost luati în seama de Iahve, dar mai ales ca li s-a oferit posibilitatea sa constate ca viata aceasta are un sens: duce spre o lume plina de lumina, de bucurie si de pace; ca cheia vietii vesnice este pruncul Isus, el este Cristos, Domnul, ca, asa cum spune apostolul Paul în lectura a II-a: îndreptatiti prin harul lui, devenim întru speranta mostenitori ai vietii vesnice.

Din felul în care Dumnezeu trateaza viata pamânteasca, dupa ce luând tarâna din pamânt, i-a plamadit trupul si a suflat în fata lui suflare de viata pentru a fi fiinta vie (Gen 2,7), dupa chipul si asemanarea sa (Gen 1,26), vom întelege mai bine superioritatea vietii noi aduse de Isus, care afirma clar: Am venit sa aiba viata din belsug (In 10,10). A avea din belsug înseamna a nu avea teama ca se va termina vreodata. Teama de moarte a intrat în lume o data cu moartea lui Abel, ucis de fratele sau Cain.

Dumnezeu, autorul vietii, intervine în apararea operei sale si-i spune ucigasului: Ce-ai facut? Glasul sângelui fratelui tau striga catre mine din pamânt (Gen 4,10). Cu toate ca Dumnezeu nu poate lasa crima nepedepsita, fiindca sângele nevinovat cerea dreptate, adica acela care atenteaza la viata omului atenteaza într-un fel la viata lui Dumnezeu, totusi, fiindca si Cain avea aceeasi viata de la Dumnezeu, el nu-si pedepseste opera sa, nu-i ia viata lui Cain, ci pedepseste pamântul care, se pare, ca a înghitit sânge nevinovat, ca s-a facut complice la crima prin bolovanul oferit lui Cain ca arma ucigasa. Pamântul este pedepsit sa nu mai produca roade pentru Cain (Gen 4,16). Pamântul binecuvântat din gradina Edenului (Gen 2,15), loc al belsugului, al relatiilor interpersonale senine si al prieteniei cu Dumnezeu, se schimba în tinutul Nod (Gen 4,16), loc al mizeriei, al singuratatii si al departarii de Creator.

Cunoscând procedeul divin, sfântul Paul spune: Dumnezeu, trimitând pe Fiul sau în trup, asemenea cu trupul pacatului si pentru a ispasi pacatul, a osândit pacatul în trup (Rom 8,3). Daca astfel este pedepsit pamântul si trupul, viata lui Cain si a noastra este aparata, chiar daca va fi fugar si ratacitor pe pamânt (Gen 4,14). Nici ucigasul, fugarul si ratacitorul nu-si pierde demnitatea personala si Dumnezeu însusi se face garantul ei: demnitatea fiecarui om sta în viata primita de la Dumnezeu. Spune un proverb chinezesc: Chiar daca într-o fiinta umana am vedea nouazeci si noua la suta rautate si numai unu la suta bunatate, trebuie s-o asezam pe scara valorilor si s-o pretuim. În acest unu la suta se manifesta paradoxul dreptatii înduratoare a lui Dumnezeu, dupa cum spune sfântul Ambrozie: Fiindca fusese savârsit un fratricid, adica cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat pacatul, îndata a trebuit sa fie largita legea îndurarii dumnezeiesti, caci, daca osânda l-ar fi lovit îndata pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arata deloc îngaduitori si nici blânzi, ci îndata i-ar da pe vinovati la osânda [...]. Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea fetei sale si, dupa ce acesta fusese lepadat de parintii sai, l-a îndepartat ca în surghiunul unei locuinte separate (ca într-o cusca), caci trecuse de la blândetea oamenilor la salbaticia fiarelor. Totusi Dumnezeu n-a voit sa-l pedepseasca prin ucidere pe ucigas, fiindca doreste pocainta celui pacatos mai mult decât moartea lui (De Cain et Abel, II,10,38: CSEL 32,408). Dumnezeu urmareste salvarea vietii pe care a pus-o în omul facut din tarâna si nu o lasa nici la dispozitia altor oameni si nici chiar a altor fiinte superioare sau inferioare omului, deoarece, asa cum spune Conciliul Vatican II: Creatura fara Creator dispare... Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însasi devine de neînteles (GS 36). Pentru ca însusi ucigasul Cain sa-si înteleaga valoarea vietii sale, Dumnezeu anunta cea mai drastica pedeapsa pentru acela care ar îndrazni sa atenteze la viata lui: Daca îl va ucide cineva pe Cain, Cain sa fie razbunat de sapte ori. Si Domnul l-a însemnat pe Cain cu un semn deosebit, ca nu cumva sa-l ucida cine l-ar gasi (cf. Gen 4,15).

Scriptura nu ne spune, dar ne lasa sa întelegem faptul ca Abel nu a opus nici o rezistenta agresiunii fratelui sau Cain, acceptând moartea ca fratele sau sa traiasca, a simtit ca cel blând va mosteni pamântul, ca spiritul trebuie sa triumfe asupra materiei, ca din sângele nevinovat varsat pe pamânt va aparea o lume noua. Abel devine astfel chipul preotului vesnic din sânul Tatalui, care se va face mielul de jertfa pentru a înlatura pacatele lumii, ca sa ne putem apropia, asa cum spune autorul Scrisorii catre Evrei (12,22-24) de muntele Sion si de cetatea Dumnezeului celui viu [...], de mijlocitorul noului Legamânt, si de sângele stropirii, care graieste mai bine decât cel al lui Abel.

Sângele pruncului Isus din iesle, care reveleaza maretia iubirii lui Dumnezeu, venit sa-l verse pe pamânt pentru noi, arata ca omul este atât de pretios în ochii lui Dumnezeu si ca valoarea vietii sale este nepretuita. De ce? Fiindca viata cea noua adusa de Cristos, zamislita de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei, ne deschide calea spre viata vesnica în care Tatal a pus temelia împaratiei sale ca omul, în cele din urma, sa devina înger. Viata veche din Adam nu l-a costat nimic pe Dumnezeu, a zis si s-a facut omul fiinta vie, dar viata noua, infinit superioara, l-a costat mult, asa cum spune sfântul Petru: nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, ati fost rascumparati din traiul vostru desert mostenit de la parinti, ci cu sângele scump al Mielului neprihanit si nepatat, Cristos (1Pt 1,18-19), ca omul sa devina partas al naturii divine (2Pt 1,4), ca omul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In 3,16), devenind asemenea îngerilor lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Ca sa întelegem si mai bine belsugul vietii adus de Isus, ma voi folosi de o comparatie: daca ma privesc într-o oglinda, îmi vad chipul si asemanarea cu ceea ce sunt, dar ceea ce se vede în oglinda nu are viata, ci pare numai ca are. Daca as avea atotputernicia vointei, as da viata chipului meu din oglinda si acesta ar deveni ca un alt eu însumi. Când Dumnezeu s-a privit în oglinda, a zis: Sa-l facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra si omul a ramas fiinta vie ca imagine a vietii, chip vazut în oglinda, dar, când Dumnezeu a hotarât sa ne dea viata noua în Cristos, a voit ca acest chip si asemanare sa primeasca viata noua, harul, împartasire cu natura divina, capacitatea de a comunica în mod real cu Dumnezeu prin Cristos în care natura umana, chipul si asemanarea cu Dumnezeu, formeaza o unitate cu natura divina, în sânul Fecioarei, prin opera Duhului Sfânt în persoana a doua din Dumnezeu. Natura umana a lui Isus, purtând amprenta Duhului Sfânt, ne poate împartasi si noua aceasta amprenta si chiar ni l-a trimis pe Duhul sau în inimile noastre, ca sa-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tata (Rom 8,15; Gal 4,6), fiindca în planul divin trebuia sa se realizeze profetia davidica din psalmul 81,6, pe care Isus o arata ca împlinita prin el însusi: Eu am zis: "Dumnezei sunteti si fii ai Celui Preaînalt" (In 10,34).

Cu aceasta constiinta a vietii celei noi aduse de Cristos, pastorii s-au întors la turmele lor laudând si preamarind pe Dumnezeu în calitate de fii ai Celui Preaînalt, asa cum spune Qohelet: Toate le-a facut Dumnezeu frumoase si la timpul lor; el a pus în inimile lor si vesnicia (Qoh 3,11).

Cât de mare este valoarea acestei vieti noi?

Exista o porunca: Sa nu ucizi! sa nu repeti crima lui Cain! Si totusi, pentru salvarea vietii celei noi aduse de Cristos, este mai bine, nu numai sa nu ucizi, ci este mai bine sa te sinucizi decât sa-l faci pe cineva sa-si piarda aceasta viata. Spune Isus ca decât sa scandalizezi pe cineva, adica sa-l faci sa pacatuiasca pierzând viata harului sfintitor, este mai bine sa-ti legi o piatra de moara de gât si sa te arunci în adâncul marii. Vai lumii de scandaluri! (cf. Mt 18,6-7).

Aceasta este viata vesnica: sa te cunoasca pe tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos (In 17,3). A-l cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul sau, înseamna a primi misterul comuniunii de iubire cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfânt în viata proprie, care se deschide înca de pe acum pentru viata eterna ca o participare la viata dumnezeiasca (cf. Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, 37). Când nu este recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, ca autor al harului, ca izvor al vietii vesnice, este tradat sensul profund al omului si este lovita armonia si comuniunea dintre oameni (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 36).

De la ieslea pruncului Isus, oamenii de bunavointa sorb puterea de a se angaja în favoarea vietii umane, care sta la baza vietii vesnice, se angajeaza sa alerge, asemenea pastorilor, spre orice salas al celui sarac, spre a-i aduce vestea mântuirii, preamarind si laudând pe Dumnezeu pentru toate.

Biserica a fost mereu în prima linie pe frontul caritatii: numerosi sunt fiii si fiicele sale, în special calugarite si calugari care, sub forme traditionale sau noi, si-au consacrat si continua sa-si consacre viata lui Dumnezeu, daruindu-si-o din iubire pentru aproapele cel mai sarman si nevoias. Aceste gesturi înfaptuiesc în profunzime civilizatia iubirii, fara de care existenta persoanelor si a societatii îsi pierde sensul uman cel mai autentic si viata pamânteasca îsi pierde sensul vietii vesnice (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 27).

Împaratul Valentinian a dat un decret împotriva crestinilor catolici din Edessa: sau se fac ariani (erezie din secolul al IV-lea care sustinea ca numai Tatal este Dumnezeu; Fiul si Duhul Sfânt sunt primele creaturi), sau vor fi dati mortii. Crestinii, înspaimântati, s-au strâns în biserica "Sfântul Apostol Toma" în jurul episcopului lor pentru rugaciune. Porunca s-a dat: Sa fie macelariti chiar acolo unde vor fi aflati! Pentru ultima data un ofiter încearca sa-i determine sa iasa din biserica si sa se supuna poruncii împaratului. Deodata, apare o femeie care, tinând cu o mâna pe un copil si cu alta pe un altul la sân, da buzna printre soldati si cauta sa intre în biserica. Crezând ca nu stie ce o asteapta, ofiterul i-a strigat: Opreste-te! Opreste-te, nenorocito! Unde vrei sa mergi? Ea i-a raspuns: Îmi duc copilasii la biserica pentru a-i jertfi împaratului Cristos. Prefer mai bine sa-i vad morti decât ariani! A îngenuncheat cu ei în fata altarului, împreuna cu toti cei de fata, oferindu-si viata pamânteasca în schimbul vietii vesnice. Au murit? În Cristos nu moare nimeni; toti primesc plinatatea vietii si odihna lui Dumnezeu din ziua a saptea.

Ne-ai creat pentru tine, Doamne, si nelinistita este inima noastra pâna ce nu se va odihni în tine, spunea sfântul Augustin (Confessiones, I,1: CCL 27,1).