Duminica a IV-a din Advent

Domnul vine

Încetul cu încetul ne apropiem tot mai mult de frumoasa sarbatoare a Nasterii Domnului. Clopotele bisericilor din toata lumea, unite cu glasul apostolilor, ne cheama sa patrundem în unul dintre cele mai încântatoare mistere ale credintei noastre: misterul întruparii si al nasterii Domnului.

Mult timp au oftat medicii dupa un aparat cu ajutorul caruia sa poata vedea interiorul organismului omenesc, pentru a descoperi cauza multor dureri. Descoperirea razelor X si a aparatului Röntgen în 1895 a fost o adevarata revelatie revolutionara în medicina. Importanta lor nu mai are nevoie de demonstratie. Ceea ce sunt razele X pentru trup, aceea este, într-un fel spus, Cristos pentru suflet. El vine si ne face capabili sa vedem în sufletul nostru, sa descoperim cauza tuturor durerilor, a bolilor, pentru a le extirpa. El ne ajuta sa patrundem în tainele divine pentru a extrage medicamentul miraculos al vindecarii; el ne-a descoperit ca boala cea mai periculoasa este aceea de care nu ne dam seama ca o avem si traim cu dânsa, crezându-ne sanatosi. Aceasta boala este mândria.

Din prima lectura aflam ca regele David voia sa construiasca un templu pentru cultul lui Iahve, pe care Cel Preaînalt nu-l accepta. De ce oare? Nu Dumnezeu avea nevoie de templu pentru a se odihni în el, pentru a se calma, pentru a se vindeca de vreun resentiment fata de oameni, pentru a sta închis si la discretia oamenilor, ci omul avea trebuinta de vindecare, de reînnoire totala care sa porneasca nu din exterior, ci din interior.

La planul mic al regelui David, Dumnezeu raspunde cu grandiosul program al mântuirii: Eu voi zidi casa ta pe veci. Urmasul tau îmi va fi Fiu si eu îi voi fi Tata. Scaunul lui de domnie va dura în veci.

David a intentionat construirea unei case de piatra, un templu maret; Dumnezeu intentioneaza o casa spirituala, o familie, o adevarata casa formata prin unirea dintre dumnezeire si omenire. Prin întruparea lui Mesia, Dumnezeu a realizat minunea minunilor: unirea ipostatica, adica unirea dintre natura divina si cea umana într-o singura persoana, în cea de-a doua persoana din sânul Preasfintei Treimi. Numai prin intermediul acestei uniri miraculoase omul poate privi, poate patrunde în esenta divina, poate ajunge la vederea adevaratei fete a lui Dumnezeu, în tainele ceresti, spre a-si da seama de ceea ce este valoare, spre a se altoi pe vita divina, eliminând seva pacatului aducatoare de moarte vesnica. Domnul vine sa puna bazele unei familii sanatoase printr-un legamânt vesnic dintre Dumnezeu si om, legamânt bazat nu pe cuvinte sub forma de contract, ci bazat pe natura, pe unirea dintre doua firi diferite într-o noua forma de viata. Numai prin aceasta noua forma de viata vom reusi sa citim planurile, sa descifram schitele, sa dezlegam enigmele istorice ale vointei divine. În zadar priveste un copil de clasa I planurile unui inginer, fiindca nu întelege nimic. Va întelege treptat, daca va asculta de profesor pe parcursul multor ani de studii. De când compatriotul nostru Ieremia a fost declarat fericit la 30 octombrie 1983, foarte multi s-au rugat pentru a obtine o minune, o vindecare, o înviere etc. Multi bolnavi si-au pus speranta în mijlocirea lui. Dar Dumnezeu s-a aratat mai darnic: la un an dupa ce a fost declarat fericit, în ziua de 30 octombrie 1984, Mons. Ioan Robu primeste numirea de episcop. Nu era mai necesar decât orice vindecare? O dieceza îsi vindeca, nu o rana, ci îsi primeste capul întreg dupa zeci de ani de lipsa.

Prin urmasul fagaduit de Dumnezeu lui David, adica prin Isus, omenirea întreaga si-a primit capul prin care întelegem sensul vietii noastre, anume ca viata pamânteasca este o portita spre viata îngereasca prin care putem mosteni împaratia Tatalui vesnic, ca sufletul si-a luat zborul spre infinit, largind perspectiva istoriei pâna la orizontul divin.

Pe poarta unui vechi oras din India s-a descoperit nu de mult urmatoarea inscriptie: Isus, pacea fie cu el, a zis: "Lumea este numai pod, treci peste el, dar casa nu ti-o zidesti pe el". Casa noastra este zidita din veci de Tatal ceresc; Isus pune temelia permanentizarii omului în aceasta casa care este cerul. În schimb, omul se angajeaza ca pe acest pamânt sa fie templul Duhului Sfânt în care sa se pregateasca si sa se pastreze esenta fericirii vesnice, balsamul durabilitatii fiintei umane pentru a nu fi corupt de otrava pacatului.

Ceea ce suntem chemati sa realizam pe acest pamânt este ceea ce îi place lui Dumnezeu: virtutea.

Când Israelul a pierdut tronul regal si nici un urmas al lui David nu mai avea pretentie la asa ceva, poporul s-a descurajat în asa masura ca punea în dubiu realizarea fagaduintelor divine facute patriarhilor si profetilor. Dar mai valoroasa este virtutea decât tronul. Prin umilinta Fecioarei Maria, prin fidelitatea ei, prin disponibilitatea în a primi tot ceea ce este sfânt, prin credinta si iubirea ei statornica si prin dreptatea si ascultarea sfântului Iosif, Dumnezeu realizeaza fagaduinta facuta lui David: venirea lui Mesia pe tronul virtutilor si al firii necorupte din sânul Mariei. Preacurata este Tronul lui David. Dumnezeu îi daduse regelui David tronul lui Israel fiindca îl gasise barbat dupa inima sa, adica drept. Dreptatea i-a adus tronul de domnie. Preacurata Maria, tronul tuturor virtutilor, plinatatea dreptatii lui David, devine tronul sfânt al lui Mesia.

Cristos vine si iar vine, tocmai pentru a ne da posibilitatea de a-l privi, de a-l imita. Când cineva îti pune o întrebare interesanta sau îti spune ceva, daca n-ai înteles de prima data, îi spui frumos: Va rog sa repetati! Lui Isus îi putem spune de zeci si sute de ori: Doamne, te rugam frumos, mai arata-ni-te înca o data, ca sa te cunoastem, sa te întelegem si sa te urmam mai bine, sa te iubim mai mult.

Isus vine la noi ca prunc, nu ca sa-l privim de sus în jos, ci ca sa ne înaltam privirile spre virtutile curate ca neaua de pe înaltimile muntilor. Sa nu comitem greseala domnului Perichon, despre care vorbeste dramaturgul Labich în piesa sa Le voyage de M. Perichon! Mic burghez, cu orizont îngust, dar foarte vanitos, încântat de propria lui persoana, îl indispunea privelistea muntilor Alpi, care se ridicau maiestuosi atât de mult deasupra capului sau. Trebuind sa-si ridice mereu capul, ca sa priveasca piscurile albe, se simtea ametit de înaltimea lor si orbit de sclipirea imaculata a zapezilor. Suparat, tocmeste un pictor care sa-i faca un tablou în care cei mai înalti munti din Europa sa apara mici de tot, în timp ce el, domnul Perichon, ca un urias sa se uite la ei de sus. Isus vine, nu pentru a-l privi, nici de sus, asemenea domnului Perichon cu muntii, nici de jos, precum copiii pe Mos Craciun cu sacul plin, ci spre a ne deschide urechile ca sa auzim glasul lui Dumnezeu, spre a limpezi privirile noastre ca sa vedem cele ceresti din istoria mântuirii, spre a dezlega limba noastra ca pentru toate sa-i aducem lauda, ca sa-i devenim mama, frate si sora prin ascultarea cuvântului sau (Mt 12,50).

David, regele lui Israel, era nelinistit, îl mustra constiinta ca el are palat, iar Dumnezeu nu are nici macar o casa, iar Arca aliantei statea într-un cort.

Care este nelinistea noastra înainte de nasterea Domnului? Nu ne mustra constiinta ca nu avem virtutile necesare intrarii în împaratia lui Dumnezeu? Nu ne mustra constiinta ca îl lasam pe Isus în ostia alba din tabernacolul rece si noi ne bucuram de caldura, mâncare si bautura?

Un tânar, mergând spre un târg, a vazut într-o gradina o gramada mare de moloz. Fusese un palat. Se zvonise ca ascundea în zidaria lui o comoara. Cautatorii zelosi l-au scotocit în toate caramizile, dar în zadar. Tânarul a voit sa-si încerce si el norocul, scotocind pe unde i se parea ca altii n-au cautat destul. Spre seara, obosit, s-a scuturat de praf, când zareste la picioarele sale o cutiuta de carton careia nimeni nu-i daduse nici o importanta. A ridicat-o si, deschizând-o, gaseste în ea un biletel pe care era scris: O inima curata sa fie comoara ta pe pamânt, caci numai pe ea nu ti-o poate fura nimeni. O inima curata si o constiinta linistita, acestea sunt cele mai mari comori, cele mai pretioase bunuri, deoarece numai pacea, nu aurul sau luxul, îl fac pe om cu adevarat fericit. Tânarul a meditat si s-a convins ca ceea ce cauta trebuia realizat în sine, în sufletul sau. David credea ca îl va face fericit pe Dumnezeu într-o casa sau într-un palat de lux, pe când el ne vrea sufletul cu bogatia virtutilor. Fericirea mea este sa fiu cu fiii oamenilor (Prov 8,31). Fericirea noastra sta în a fi cu Fiul lui Dumnezeu. Amin.