Duminica a III-a din Advent

Teologia bucuriei

Prima lectie de scoala a copiilor din clasa I din Japonia este dedicata zâmbetului. Copiii sunt învatati sa zâmbeasca, sa râda, sa fie veseli, sa se bucure. Orice lucru facut cu bucurie este facut mai bine, mai usor si cu mai mult folos. Dumnezeu a zâmbit când a început creatia. Gasind ca toate sunt foarte bune (Gen 1,31), omul, purtând amprenta sa, trebuie sa se bucure.

Nu suntem la prima lectie de scoala, dar nu strica sa ne reînnoim învatatura despre teologia bucuriei, de a fi veseli în Domnul. Nu ca si cum am fi la prima lectie de religie, dar Craciunul are menirea sa ne dea bucuria, zâmbetul fericit al copilariei, iar noi trebuie sa stim sa acceptam, sa pastram si sa împartasim aceasta fericire cu altii ca pe un adevar de credinta, chiar si îngerilor din cer.

Unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Pastorul lui Hermas, spune: Departeaza de la mine întristarea, fiindca ea este sora îndoielii si a mâniei; ea îl supara pe Duhul Sfânt si chiar îl alunga. Îmbraca-te în haina veseliei care totdeauna este placuta Domnului si bucura-te într-însa! Fiindca omul vesel face pururea bine si se gândeste vesnic la bine si dispretuieste întristarea. Curata-te de rautatea întristarii si vei lauda pe Domnul; si toti vor lauda pe Domnul, care alunga de la sine întristarea si îmbraca haina veseliei.

Afara de aceste argumente atât de frumoase, lecturile de azi de la Liturgia cuvântului ne mai ofera altele si mai frumoase.

Profetul Isaia se bucura de darul Domnului: a fost chemat sa fie profet. Bucuria este cu atât mai mare cu cât ceea ce are de profetit este un mesaj de bucurie, o veste buna.

Cine nu se bucura când primeste un dar? Darul este simbolul si materializarea unui afect spiritual, cel mai pretios, care este iubirea, caritatea. Or, daca profetul a fost chemat de Dumnezeu sa anunte fericirea, el se bucura mai mult pentru faptul ca a fost ales pentru aceasta misiune. Cu atât mai mult trebuie sa pretuim noi caritatea divina care ne-a chemat sa traim fericirea pe care Isaia a fost chemat sa o vesteasca, anume ca fagaduintele divine se vor împlini curând si Mesia va aparea din clipa în clipa.

Cei 150 de psalmi ai lui David, regele profet, pe care si noi îi cântam între lecturi, încep cu o nota majora: Fericit barbatul care n-a umblat dupa sfatul necredinciosilor si îi termina tot pe un ton de bucurie: Laudati pe Domnul în glas de trâmbita, în psaltire si alauta, în timpane si în hora, în strune si organe, în tambale zanganitoare!

Ce sa mai spunem despre imnul Maicii Domnului? Ea cânta: Sufletul meu preamareste pe Domnul si duhul meu se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru ca mi-a facut lucruri mari (Lc 1,46-47). În preacurata Maria s-a împlinit o fagaduinta destinata noua: mântuirea, viata cea noua care ne este absolut necesara pentru a intra în împaratia lui Dumnezeu, în viata vesnica. Daca am sti sa pretuim acest dar, i-am cânta zilnic lui Dumnezeu din toata inima si cu toata bucuria.

Isus ne-a fagaduit ca va veni a doua oara cu marire si glorie cereasca, înconjurat de sfinti si îngeri (cf. Mt 24,30), va veni sa mareasca, sa desavârseasca fericirea primei veniri, va veni sa ne faca partasi de bucuria învierii si a vietii vesnice. Dupa cum prima venire s-a realizat, asa se va realiza si a doua. Prima este profetia celei de-a doua si noi suntem chemati sa o vestim lumii întregi. Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Aceasta este dovada de credinta a primilor crestini: o bucurie transpusa în rugaciune. Si noi?

Sfântul Paul vrea ca noi sa întelegem ca vointa lui Dumnezeu fata de noi este de a ne bucura (cf. 1Tes 5,18). Credinciosilor din Corint le scrie: Suntem cooperatori la bucuria voastra (2Cor 1,23); galatenilor le ureaza: iubire, bucurie, pace, rabdare (5,22); romanilor le scrie: Împaratia lui Dumnezeu nu este mâncare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie în Duhul Sfânt (14,17); de asemenea si credinciosilor din Filipi: Fiti partasi la bucuria mea (1,7). Adevarata bucurie o simte acela care se simte chemat sa-i faca fericiti pe oameni, sa-i faca adevarati crestini. Un crestin trist este un monstru, un nonsens, spunea cineva (Memorator scriptural), iar dictonul: Un sfânt trist este un trist sfânt este o certitudine în spiritualitatea Bisericii, fiindca nu poate fi în religia iubirii acela care nu traieste viata în bucuria adevarurilor revelate de Dumnezeu. Începutul mântuirii în chip sensibil îsi are clipa sa istorica pe pamânt o data cu glasul arhanghelului Gabriel, care s-a adresat Fecioarei la Nazaret: Bucura-te, cea plina de har, Domnul este cu tine (Lc 1,28). Arhanghelul s-a bucurat când a primit misiunea de a aduce lumii vestea mântuirii. Asemenea arhanghelului Gabriel si noi spunem de zeci de ori pe zi: Bucura-te, Marie, cea plina de har, dar simtim bucuria mântuirii? O vestim si altora? Preacurata s-a dus în graba la verisoara sa Elisabeta spre a o face partasa de bucuria ei si Elisabeta se umple de Duhul Sfânt si fericirea ei se transmite pruncului din sân (cf. Lc 1,44).

Bucuria adevarata este aceea care se împartaseste prin puterea Duhului Sfânt, care elibereaza de pacat si sfinteste. Îngerii vestesc pastorilor bucurie mare, nu numai pentru ei, ci pentru întreg pamântul (cf. Lc 2,10).

Prin ce aratam ca o mostenim si noi? Isus va mari bucuria crestina prin toata viata sa, dar mai ales prin înviere, spunând ucenicilor si femeilor mironosite: Bucurati-va! (cf. In 20,20).

Paradoxal, Isus pune izvorul fericirii în cruce, adica în saracie, lacrimi, rabdare, foame si sete, darnicie, ispite, teama si prigoana, zicând: Fericiti cei saraci... cei ce plâng... cei blânzi... cei ce flamânzesc si înseteaza etc. asa cum cunoastem din predica de pe munte (cf. Mt 5,2-10).

Tot el este acela care ne da cheia de la templul fericirii vesnice: copilul. Cum intra un strain în casa, copilul din bratele mamei simte dintr-o privire daca este un om bun sau rau. Daca este bun, îi zâmbeste, îi întinde mânutele; daca este rau, îsi ascunde fata la sânul mamei. Or, când Isus se apropia de vreo localitate, primii care îi ieseau în cale si-l întâmpinau cu bucurie, cum a fost si la intrarea în Ierusalim, erau copiii, care, uneori, erau atât de fericiti si de îndrazneti cu Isus, ca ucenicii socoteau ca este de datoria lor sa-si apere Învatatorul cu forta. Isus însa le spunea: Lasati copiii sa vina la mine, deoarece a unora ca acestia este împaratia lui Dumnezeu (Lc 18,16). Tot cel care venea în contact cu Isus si gusta din fericirea lui launtrica se umplea de viata cea noua si capata o încredere deplina în iubirea lui, de aceea a spus: Daca nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor (Mt 18,3). Iata cheia de la templul fericirii: încrederea deplina în iubirea lui Isus.

Cineva mai spunea ca zâmbetul copiilor este bucuria lui Dumnezeu. Cred ca a avut dreptate. Parintele Faber spunea: Veselia cinsteste cel mai mult pe Creator, deoarece ea este dovada ca suntem multumiti cu el. Aneta di Rocca adauga: Acolo unde începe pacatul, înceteaza bucuria. Sfântul Toma de Aquino, care a patruns atât de adânc în tainele lui Dumnezeu, spune: Un lucru nu pot nici sa-l înteleg si nici sa-l pricep, ca anume, un om cu pacatul de moarte pe suflet, cum poate fi câteodata voios!

Isus este Fiul Omului fericit fiindca a fost un contemplativ al naturii. Admirând maretia operelor Tatalui ceresc din univers, el si-a învelit cele mai minunate învataturi prin peisajele naturii, care sunt zâmbetul lui Dumnezeu materializat în flori, pasari, pomi, soare, luna, stele, miei etc.

Isus este omul care a captivat pe ucenici. Acestia si-au lasat familiile si tot ce aveau. Au fost vrajiti de pacea si fericirea sa. De aceea, la încheierea vietii sale pamântesti, Isus le spune: Acestea vi le-am spus ca bucuria mea sa ramâna în voi si bucuria voastra sa fie deplina (In 15,11).

Spuneam în predica din duminica trecuta ca pocainta noastra trebuie sa stea la temelia unui cer si a unui pamânt nou în care sa domneasca dreptatea, adica bucuria, fericirea cu toti oamenii, cu toti îngerii si în primul rând cu Dumnezeu.

Glasul lui Ioan Botezatorul: Îndreptati-va pe calea Domnului, ne arata calea fericirii, a eliberarii din sclavia pacatului si a diavolului. Când ucenicii lui Isus au fost trimisi pentru prima data sa vesteasca împaratia lui Dumnezeu, ei s-au întors fericiti ca li s-au supus duhurile rele, dar Mântuitorul îi înalta la fericirea deplina si le spune: Bucurati-va ca numele voastre sunt scrise în ceruri! (Lc 10,20).

Istoricul Plutarh povesteste ca a vazut un om care se straduia sa puna vertical, în pozitie de drepti, un mort. Îl sucea, îl rasucea, îl rezema, îl sprijinea, mortul cadea. În cele din urma, obosit, s-a lasat pagubas, zicând: Nu se poate. Îi lipseste ceva din intern. Desigur, îi lipsea sufletul. La fel, crestinul care nu are în sine sufletul sufletului sau, adica pe duhul fericirii pe care se sprijina însasi fiinta lui Dumnezeu, adica pe Duhul Sfânt, nu poate sta drepti în împaratia cerurilor spre a se bucura contemplând vesnic minunile Domnului.

Concluzia este clara: Sa ne bucuram în Domnul în toate zilele vietii noastre! Amin.