Duminica I-a din Advent

În gloria venirii

Când Isus va veni a doua oara în aceasta lume înconjurat de gloria dumnezeirii si de multimea îngerilor si a sfintilor, asezându-se pe tronul sau de judecata, va instaura domnia dreptatii (cf. Mt 25,31).

La prima venire Isus a aparut în istoria noastra ca un simplu prunc, înconjurat de întuneric, de saracie, de lipsuri, de frig, de pastori si de animalele din pestera murdara.

De ce nu a venit cu marire si slava, asa cum îl asteptau evreii?

Poate ca sa arate ca nu omului i se cuvine marirea si cinstea pe pamânt, ci trebuie ca printr-o viata noua sa ajunga într-o zi în gloria cereasca, pentru ca prin Isus sa-i aduca lui Dumnezeu toata cinstea si marirea.

Prin urmare, Isus a venit sa ne puna în lumina viitorul nostru, ca, golindu-ne de omul cel vechi, sa ne umplem de viata sa umano-divina. Lecturile de azi ne ofera ajutorul necesar, ne îndruma cu competenta spre realizarea acestei opere.

Lectura I-a (Is 63,16-17; 64,1-3-8) ne deschide calea rugaciunii.

Nori negri apareau la orizontul istoriei Israelului. Pe când majoritatea ramânea nepasatoare, Isaia vede mai departe si simte ca nimeni nu poate îndeparta norii razbunarii divine decât numai Iahve, de aceea recurge la o rugaciune plina de umilinta: Doamne, tu esti Tatal nostru; noi suntem lutul, iar tu esti olarul si noi toti suntem lucrarea mâinilor tale. Pentru ce, Doamne, ne lasi sa ne abatem de la caile tale, ne împietresti inima ca sa nu ne temem de tine? Întoarce-te de dragul slujitorilor tai, pentru semintiile mostenirii tale! O, de ai sfâsia cerurile si ai coborî! De fata ta s-ar cutremura muntii.

Profetul nu se roaga ca fariseul de la templu: Îti multumesc, Doamne, ca nu sunt ca ceilalti oameni: hrapareti, nedrepti, adulteri, sau chiar ca acest vames. Eu postesc de doua ori pe saptamâna, dau zeciuiala din toate veniturile mele (Lc 18,11-12), ci se asaza pe sine însusi în rândul pacatosilor: Toti am ajuns necurati si toate faptele dreptatii noastre sunt ca un vesmânt patat. Faradelegile noastre ne-au luat ca vântul. Nu te mânia pe noi si nu-ti mai aminti de faradelegile noastre! Fariseul se credea drept si Dumnezeu însusi îi este dator cu glorie; profetul se vedea coplesit de faradelegi în acel spirit de solidaritate cu tot neamul sau si, constient de vinovatia sociala în care traia, cere îndurare pentru toti. Numai rugaciunea smerita patrunde cerurile, fiindca actioneaza prin caritate.

Apostolul Paul scrie ucenicului sau Timotei: numai lui Dumnezeu singur i se cuvine toata cinstea si marirea în veci (1Tim 1,17), iar Dumnezeu s-a jurat ca gloria sa nu o va da altuia, ca este gelos pe dânsa, fiindca numai lui singur îi apartine (cf. Is 42,8). Doamne, zice sfântul Augustin, cel ce vrea sa se laude cu darurile tale si cel care în binele ce-l face cauta marirea sa si nu a ta, acela este un tâlhar si se aseamana cu diavolul care voia sa-ti fure cinstea.

Prin Cristos, Dumnezeu vrea sa-si arate fata ca sa se cutremure muntii, adica sa se converteasca si cei mai împietriti pacatosi.

În toate lucrarile si faptele lui Dumnezeu sunt doua elemente: folosul si gloria. Dumnezeu, în nesfârsita sa bunatate, ne cedeaza folosul precum: întrebuintarea ratiunii, memoriei, vointei, sanatatii, frumusetii, bogatiei, placerilor legitime, onorurilor etc. numai sa spunem cu sinceritate: Slava Domnului pentru tot ce mi-a dat, dar slava vrea sa o primeasca singur. Spune Iahve, prin Moise, faraonului egiptean: De aceea te-am lasat sa traiesti, anume ca sa-mi arat puterea mea si sa se vesteasca numele meu pe toata fata pamântului (Ex 9,16). Cerul si pamântul sunt pline de gloria lui. Omul însusi a fost creat, în primul rând, pentru gloria lui Dumnezeu, asa cum afirma sfântul Irineu. Iar când omul cauta propria glorie si nu pe cea care se cuvine lui Dumnezeu, fura din dreptul divin, cum ati auzit ca spune sfântul Augustin, adica se aseamana cu o femeie destrabalata care se foloseste de roadele muncii sotului spre a se îmbraca la ultima moda, ca sa placa altor amanti. La fel este si cel care cauta slava proprie. Faptele bune, care sunt podoaba sufletului, toate talentele sufletesti si toate calitatile trupesti, toate bunurile materiale si spirituale ce ni le da, Dumnezeu vrea ca din toate folosul sa fie al nostru, dar toata gloria sa i-o dam lui. Daca faptele le facem, sau le folosim pe ale altora, pentru a ne atrage lauda oamenilor, daca în ele cautam gloria proprie, atunci fiecare se aseamana cu femeia destrabalata.

Sfântul Toma de Aquino pune în fruntea pacatelor capitale mândria, fiindca din ea se nasc toate celelalte pacate.

Cel ce nu da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, gloria si cinstea, adevarul si viata, va trebui sa auda în ziua judecatii, în ziua mare a dreptatii, acele cuvinte pe care Abraham le-a spus bogatului din evanghelie: Fiule, adu-ti aminte ca tu ai primit cele bune în viata ta (Lc 16,25), adica ti-ai luat singur plata, savârsind nedreptatea de a nu-i da lui Dumnezeu slava si cinste.

Diavolul a cautat sa-l duca în ispita si pe Cristos prin marirea desarta când i-a cerut sa se arunce jos de pe creasta templului spre a fi aplaudat de oameni. Fiindca, dupa cum sunt foarte putini cei carora le place sa fie vorbiti de rau, la fel sunt foarte putini cei carora nu le place sa fie laudati. Chiar si cei mai înaintati în virtute, tocmai ei, sunt cei mai asaltati de aceasta ispita si, ca urmare, trebuie sa vegheze cu mai multa atentie, precum comandantul de la cârma vaporului. Sunt multe primejdii pe mare, dar mai mare este primejdia cu cât se apropie de port, fiindca sunt mai multe vapoare, corabii, barci, ambarcatii pescaresti, diguri portuare, stânci etc. de care se poate lovi sau poate fi lovit. Deci, cu cât cineva este mai avansat în virtute, cu cât este mai aproape de portul mântuirii, cu atât mai mult trebuie sa vegheze ca nu cumva sa cada din cauza gloriei desarte. Glorie desarta, fiindca, fiind de furat, nu mai are nici o valoare. Gloria îsi pastreaza valoarea numai în Dumnezeu, de aceea spune sfântul Paul: Cine vrea sa se laude, în Domnul sa se laude (1Cor 1,31). Filipenilor le spune: Noi, cei care slujim Duhului lui Dumnezeu si ne laudam întru Cristos Isus, nu ne bizuim pe trup (3,3). Sfântul Vasile cel Mare numeste gloria desarta, dupa care multi alearga cu limba scoasa de un cot, un tâlhar iubit al faptelor noastre bune, un dusman blând al sufletului nostru, deoarece omul este în stare sa faca orice pentru a primi laudele altora si oricât i-ai spune ca este gresita calea pe care merge, el merge pe dânsa cu mai multa placere, cautând fel de fel de scuze, mascându-se cu multa abilitate si astfel devine un fatarnic. Pentru aceasta spunea dreptul Iob: Nadejdea celui fatarnic va pieri si nu-i va mai ramâne decât neplacerea putinii sale întelepciuni (Iob 8,12-13), fiindca Dumnezeu îsi va lua dreptul sau: gloria, pe care neînteleptul i-a furat-o si se falea cu dânsa facând-o pe desteptul. Cel mândru, cel ce cauta propria marire, este comerciantul cel mai prost din lume, fiindca da un lucru atât de pretios, cu care ar putea cumpara fericirea vesnica, în schimbul unui lucru atât de mic: lauda invidioasa si fatarnica a oamenilor, dupa cum spune sfântul Grigore cel Mare.

Isus ne îndeamna sa veghem: Luati aminte, vegheati! [...] Portarului i-a poruncit sa vegheze [...] Vegheati, caci nu stiti când va veni stapânul casei! Iar ceea ce va spun voua, o zic tuturor: vegheati! (Mc 13,33-37). În cinci versete se repeta de patru ori îndemnul la veghere.

Ce înseamna a veghea?

Înseamna a ne goli mereu de noi însine, de mândrie, de egoism, de dorinta dupa marirea desarta; înseamna a cauta mereu gloria lui Dumnezeu, asemanarea cu Isus, trairea în har, adica în viata cea noua pe care el ne-a adus-o ca sa putem ajunge la Tatal.

Sfântul Ambrozie ne relateaza ceva despre proba pe care o face vulturul cu puii, spre a-si da seama daca sunt ai sai sau nu. Când cei din cuib încep sa creasca si au trebuinta de mai multa hrana, ca nu cumva sa hraneasca un pui strain strecurat în cuibul sau pe neobservate, îi prinde cu ciocul, unul câte unul, si-i ridica spre soare. Pe cel care în fata stralucirii soarelui îsi închide ochii, îl lasa sa cada, convins ca nu-i al sau; pe cel care priveste soarele, îl readuce în cuib si-l hraneste, convins ca e al sau. Tot asa ar trebui sa facem si noi cu faptele noastre: sa le punem în fata soarelui dumnezeiesc, în fata lui Cristos. Acele fapte care nu-s conforme cu cele ale lui Isus, sa le lasam sa cada, deoarece ele nu-s ale unui crestin adevarat, ci diavolul le-a strecurat în suflet; acelea care tin ochii deschisi si se umplu de stralucirea smereniei sale, sa le pastram în suflet veghind asupra lor pâna la sfârsit, ca sa fiti fara vina în ziua Domnului nostru Isus Cristos (lectura a II-a). Amin.