Duminica a XXXIV-a de peste an - Cristos, Regele Universului

Regelui, pentru care toate traiesc, veniti sa ne închinam!

Vom raspunde acestei invitatii îndata dupa sfânta Liturghie când vom începe adoratia lui Isus Cristos ca rege al iubirii din taina sfânta a Euharistiei, din taina comuniunii noastre cu divinitatea sa.

Ca aceasta adoratie sa aiba sens, sa aduca lui Dumnezeu slava si noua har, sa patrundem mai adânc în misterul pe care îl celebram si-l sarbatorim fericiti în viata noastra de fiecare zi, pasind pe urmele lui sub steagul crucii stralucind în lumina învierii. Cristos ne conduce, el este rege si noi împaratie de preoti, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca sa vestim în lume bunatatile celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunata (1Pt 2,9).

Toate sarbatorile anului îsi au izvorul în aceasta solemnitate; toate bucuriile îsi au izvorul în aceasta sarbatoare, fiindca toti sfintii sunt coroana regeasca a lui Isus, regele universului.

Autorul Scrisorii catre Evrei spune: Pe Isus, care un timp a fost pus mai prejos de îngeri, datorita mortii îndurate, acum îl vedem încununat cu marire si cinste (2,9).

În timpul activitatii sale publice, Isus nu a cedat niciodata entuziasmului mesianic al multimilor atât de îmbibat de sentimente pur omenesti si de sperante pamântesti. Când, la înmultirea minunata a pâinilor, multimile voiau sa-l rapeasca si sa-l faca rege, el se ascunde (In 6,15), dar nu refuza actul de credinta mesianica a lui Natanael, care declara atât de solemn: Tu esti regele lui Israel (In 1,49); ca sa-si dea seama de ce fel de rege este el, Isus îi îndreapta privirile spre împaratia sa din Parusie, spre cea de-a doua sa venire. O singura data s-a lasat purtat de entuziasmul multimii care îl proclama rege, în ziua intrarii triumfale în Ierusalim, la Florii, demonstrând din plin împlinirea profetiei lui Zaharia (9,9; Mt 21,5), ca Mesia va fi un rege blând si smerit, cu totul altfel decât regii din aceasta lume. Dar acest triumf îi va grabi ziua patimirii si a mortii. La Cina cea de Taina, când ceasul agoniei batea la usa, Isus vorbeste ucenicilor sai despre împaratia sa în perspectiva pur escatologica (Lc 22,29 s.u.). În timpul procesului religios, pe care i l-au intentat arhiereii, carturarii si fariseii, capul de acuza a fost calitatea sa de Mesia si de Fiu al lui Dumnezeu. În opozitie cu acest proces religios, dusmanii îi intenteaza si un proces laic, civil, în fata lui Pilat, în care capul de acuza este regalitatea sa. Evanghelistii scot în evidenta tocmai aceasta situatie paradoxala: dusmanii îl acuza de una, de hula (cf. Mt 26,66) si îl dau pe mâna lui Pilat pentru alta, pentru pretentia la tronul cezarului (cf. In 19,12). Întrebat de Pilat: Tu esti regele iudeilor? (Mc 15,2; In 18,33), Isus nu tagaduieste ca acest titlu i se cuvine, dar ca si lui Natanael, tot asa si lui Pilat, îi îndreapta gândul spre o împaratie de ordin superior cu specific îngeresc (In 18,36).

În lumea aceasta domneste împaratia mortii; împaratiile lumesti se bazeaza pe nimicirea altor împaratii. Daca împaratia mea, spune Isus, ar fi de aici, oamenii mei s-ar lupta (ar lovi si ar ucide) ca sa nu fiu dat pe mâna iudeilor. El nu este pretendent la tronul lui Cezar (Lc 32,2). De fapt, Isus nu s-a opus nici autoritatii lui Irod, care îl suspecta de pretentie la tron (Lc 13,31), si nici împaratului roman, caruia i-a platit chiar tribut (Mc 12,13-17). Dar în orbirea necredintei lor, autoritatile evreiesti ajung pâna acolo ca îi recunosc împaratului roman puterea politica în totalitate, desi aceasta era strâns unita cu puterea religioasa, împaratul era considerat de neam divin; prin urmare, pentru a respinge mai bine regalitatea lui Isus, dusmanii se leapada pâna si de suveranitatea religioasa a lui Iahve (In 19,12-15).

Ca o ironie a soartei, soldatii romani, în postura de calai, înteleg rautatea arhiereilor, carturarilor si fariseilor si o pedepsesc în felul lor: îl biciuiesc pe Isus, îl îmbraca într-o haina rosie de purpura, îi pun coroana de spini pe cap, sceptru de trestie în mâini si îl saluta cu titlul de regele iudeilor (Mc 15,17-19); inscriptia de pe cruce sigileaza istoric actul: Isus nazarineanul regele iudeilor (In 19,19); ceea ce îi irita pe capii poporului si-i cer lui Pilat sa înlature inscriptia (In 19,21-22), pe când cei de sub cruce, calaii în special, vor sa transmita posteritatii prin grai viu batjocorirea regalitatii acelora care s-au lepadat de regele credincios lui Dumnezeu si neamului sau si au preferat un împarat pagân, necredincios si asupritor. Doar tâlharul din dreapta crucii lui Isus, recunoscând adevarata natura a regalitatii sale îl roaga sa-si aminteasca de el când va ajunge în împaratia sa (Lc 23,42).

Fac o mica paranteza: sa învatam din aceasta recunoastere a tâlharului ca Isus este rege, de a nu dispretui pe nimeni, nici chiar pe cel din urma criminal, fiindca si cel mai rau dintre oameni poate vedea la un moment dat lucruri bune pe care toti ceilalti împreuna nu le observa. Isus pune în evidenta valoarea omului în sine, ca persoana care poarta chipul si asemanarea cu Dumnezeu din actul creatiei.

Reiau: Isus Cristos a intrat, prin înviere, în adevarata împaratie mesianica. El s-a straduit atât de mult sa-i faca pe ai sai sa înteleaga natura acestei împaratii, atât de diferita de cea pe care o asteptau iudeii. Nu este vorba de o reinstaurare a monarhiei lui David în avantajul lui Israel (cf. Fap 1,6), ci împaratia sa va prinde radacini prin vestirea evangheliei si practicarea virtutilor (cf. Fap 1,8), ca împaratia sa este a celor smeriti, fiindca el este regele si Domnul celor umili. La Cina cea de Taina, smerindu-se, le spala picioarele si îi aproba pentru faptul ca îl numesc învatator si domn (In 13,14), dar acela care îl înalta si îi da un nume, care este mai presus de oricare alt nume, ca în numele lui sa se plece tot genunchiul, este Dumnezeu (cf. Fil 2,9-10); ca împaratia lui este împaratia adevarului si a vietii, sfinteniei si harului, dreptatii, iubirii si pacii (Prefata) Ce este adevarul? l-a întrebat Pilat.

Pentru ca a iesit si nu a asteptat raspunsul lui Isus, Pilat nu i-a înteles regalitatea si l-a dat la moarte. Ca sa-i întelegem regalitatea, noi stim ce este adevarul din descoperirea Duhului Sfânt: Adevarul absolut este Dumnezeu însusi; adevarul mântuitor este revelat în persoana lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu venit pe pamânt pentru a da marturie despre adevar (In 18,23), fiindca din adevar s-a nascut; de aceea a putut spune: Eu sunt adevarul si viata (In 14,6).

În actul de învestitura a lui Cristos ca rege din partea Tatalui se specifica si motivul regalitatii sale: Iata eu l-am pus ca sa dea marturie între popoare, principe si stapân peste natiuni (Is 55,4), ca noi sa-i slujim cu demnitate prin actul libertatii, sa devenim ucenicii lui, sa cunoastem adevarul care ne face liberi cu adevarat (In 8,31).

Împaratia lui Cristos este împaratia vietii. Acest adevar îl pune în evidenta lectura a II-a: Dumnezeu batrân si tânar, viata fara de-nceput si fara de sfârsit. A fost dat mortii ca un afront adus vietii, dar el a înviat printr-un afront adus mortii.

Împaratia lui Cristos este împaratia iubirii.

Cristos este rege, nu numai pentru ca din iubire ne-a creat împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt si s-a jertfit pentru mântuirea noastra, dar el este creatorul unui popor nou pe care îl face partas la misiunea sa sacerdotala. Ce înseamna ca a facut din noi o împaratie de preoti? A creat o multime imensa de suflete care sa se jertfeasca pentru triumful credintei, sperantei si mai ales al iubirii. Împaratia lui Cristos, care nu este din aceasta lume, traieste dintr-o iubire noua, divina (agapan), care este menita sa învinga moartea.

În concluzie, vreau sa arat ca tot Apocalipsul sfântului Ioan scoate în evidenta faptul ca Isus îsi va întari regalitatea si împaratia prin învierea martirilor, a acelora care au refuzat sa adore Fiara (20,4 s.u.; 5,10).

Purtându-ne crucea zilnica pe urmele lui Isus (Lc 9,25), putem ajunge în rândul martirilor, deoarece, asa cum spune sfântul Paul, purtam chipul lui Cristos: Pe acei pe care (Dumnezeu) i-a cunoscut mai înainte, pe aceia mai înainte i-a si hotarât sa fie asemenea icoanei Fiului sau... iar pe care i-a hotarât mai înainte, pe aceia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe aceia i-a si îndreptatit, iar pe care i-a îndreptatit, pe aceia i-a si preamarit (Rom 8,29-30), destinându-i pentru înviere si viata vesnica.

Da-ne, Doamne, ca într-o zi sa auzim si noi ceea ce a auzit tâlharul din dreapta crucii tale, când te-a recunoscut ca rege: Astazi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43). Amin.