Duminica a XXXII-a de peste an

Datorie si virtute

Prima lectura ne plaseaza în Sarepta Sidonului. Aici profetul Ilie cere unei vaduve pagâne, necunoscute, sa-i dea de mâncare ultima bucatica de pâine pe care o mai pastrase pentru ea si pentru fiul sau. Ea i-a dat-o. Ce a determinat-o sa faca acest gest incredibil? Ca un om mai flamând decât dânsa i-a cerut în numele lui Dumnezeu? Poate. Dar poate ca în constiinta ei si-a dat seama ca si asa faina si uleiul pe care le mai avea nu-i vor mai fi suficiente pentru supravietuire, fiindca seceta era în toi; ca nu are mare importanta daca va muri cu o zi mai devreme sau mai târziu. Poate. Cred, totusi, ca ea a vazut în Ilie pe omul lui Dumnezeu si-a dat seama ca prin el poate obtine de la Dumnezeu mai mult decât da. Vaduva avea constiinta insuficientei sale personale în fata lui Dumnezeu si necesitatea unui mijlocitor.

Evanghelia ne plaseaza la Ierusalim, lânga cutia milelor de la intrarea în templu. Vaduvei nu-i cere nimeni ultimul banut pentru întretinerea casei Domnului. De ce-l ofera de bunavoie? Constiinta îi spunea ca ceea ce da pentru templu, da de fapt pentru slava lui Dumnezeu, ca ea îsi poate afla fericirea personala în gloria Creatorului sau. Si aici avem de-a face cu constiinta insuficientei personale si necesitatea unui mijlocitor de la templu, care va folosi banutul dat cu întelepciune, ca pe o jertfa de mijlocire pentru donator.

Experimentam zilnic insuficienta noastra în calamitati naturale, ispite, boli si mai ales în fata mortii celor dragi. Simtim trebuinta unui mijlocitor? Facem ceva pentru a-l avea? Credem ca cel mai puternic mijlocitor în fata Tatalui ceresc este Cristos care sta de-a dreapta lui? Stim cine este Cristos? Nu este oare el un om creat de fantezia proprie care nu poate mijloci?

Adevaratul mijlocitor este cel descris de lectura a II-a, care se jertfeste pentru pacatele lumii si poate face aceasta mare minune cu noi: sa schimbe datoriile noastre cele mai marunte în acte de virtute cu valoare maxima pentru mântuire.

Împaratul roman Vespasian a fost un om al datoriei. În ziua mortii, coborând din patul de suferinta, a luat cu ultimele puteri pozitia de drepti si a zis: Decet imperatorem stantem mori - Se cuvine ca un împarat sa moara în pozitie de drepti, adica la datorie.

Da, simtul datoriei este cea mai luminoasa dovada de sanatate a unui suflet, spunea Nicolae Iorga (Cugetari pag. 177, 317). Nu mai prejos este Democrit, care zice: Este maret sa te gândesti la datoria ta, chiar si atunci când esti nenorocit.

Cristos vede lucrurile altfel? Da, fiindca a spus ucenicilor sai ca atunci când vor face toate cele care le-au fost poruncite, când îsi vor fi împlinit datoria, sa spuna: Suntem slugi netrebnice, am facut ceea ce eram datori sa facem (Lc 17,10).

Ce putem sa facem mai mult decât datoria, ca sa nu fim slugi netrebnice, ci demne de luat în seama? Sa practicam virtutea. Datoria împlinita ne mentine slugi netrebnice, pe când virtutea traita ne face prieteni, asociati, frati de cruce, mostenitori, stapâni.

Isus se minuneaza ca de cel mai încântator spectacol si îi cheama si pe ucenici sa admire gestul batrânei care pune în cutia milelor ultimul ei banut, aducându-i lauda: Adevar va spun, aceasta vaduva saraca a pus în cutia darurilor mai mult decât toti ceilalti. Toti au dat din prisosul lor, pe când ea, din saracia ei, a dat tot ce avea, toata avutia ei (Mc 12,43), adica si-a dat pâna si pâinea de la gura. Cei care aveau mult, aveau datoria sa dea mult, dar ea ar fi trebuit, nu sa dea, ci sa primeasca din cutia milelor. Totusi fapta ei mica, savârsita cu credinta s-a transformat în virtutea caritatii (Gal 5,6), le întrece pe toate cele mai mari fapte facute din datorie, facând-o sluga buna si credincioasa (cf. Lc 19,17), deoarece, asa cum spune sfântul Ioan Gura de Aur: Este obiceiul lui Dumnezeu sa dea cele mai mari premii pentru cele mai marunte fapte (Hom. XLII, in Gen.).

Isus s-a aratat întotdeauna un mare apreciator al faptelor mici, savârsite din credinta, speranta si iubire. A comparat împaratia cerurilor, cea mai mare, cu cea mai mica samânta de mustar (Mt 13,31); a fagaduit cea mai mare rasplata, cerul, pentru cea mai mica fapta buna, pentru un pahar de apa rece (Mt 10,42); a fagaduit puterea cea mai mare, aceea de a face minuni, în schimbul unei credinte cât un graunte de mustar (Lc 17,6); vrea sa ne întoarcem, sa ne convertim si sa fim mici ca pruncii, pentru a fi mari si a intra în împaratia cerurilor (Mt 18,3) etc. El, cunoscator desavârsit al constiintelor omenesti si a potentelor noastre spirituale, a spus: Cine este credincios în cele mici, este credincios si în cele mari; cine este nedrept în cele mici si în cele mari tot nedrept este (Lc 16,10).

Virtutea consta în repetarea faptelor mici cu multa rabdare, cu credinta si iubire.

Datoria se împlineste de obicei din iubire fata de sine: pentru câstigarea pâinii, sanatatii, onoarei etc.; dar ceea ce se face din virtute, se face în plus fata de datorie, se face din iubire, fie fata de Dumnezeu, fie fata de aproapele. O mie de lei primiti cu împrumut si restituiti împreuna cu un buchet de flori, umple inima de bucurie binefacatorului mai mult florile decât banii, fiindca ele sunt semnul recunostintei si al iubirii. Banutul vaduvei era simbolul iubirii ei fata de Domnul, mai mult decât ajutorul real pentru sustinerea templului.

O fapta de virtute este o opera de arta îngaduita si celor ce nu sunt artisti. În toate zilele, mai mult decât inventiile stiintifice, virtutea mântuieste lumea si-i da posibilitatea sa existe si sa dureze (Jules Lemaitre). Aceasta parere o împartaseste si Brunetière: Ceea ce tine lumea din neam în neam, ceea ce o împiedica de a cadea în barbarie, nu-i nici progresul matematicilor si al chimiei, al istoriei si al eruditiei, ci sunt virtutile active, jertfa de sine si aceasta abnegatie din care crestinismul a facut legea vietii omenesti. Cel mai stralucit poem al lui Dumnezeu nu este cel scris cu stele pe bolta cerului, ci acela pe care omul îl scrie prin virtuti în inima sa, la dictarea lui Dumnezeu, completeaza André Letousey.

Noi nu suntem chemati sa savârsim minuni si acte de vitejie care sa uimeasca lumea; faptele mari sunt chiar primejdioase pentru noi, care suntem mici, fiindca ne pot fi cu usurinta samânta de mândrie. Faptele mici formeaza o constiinta fina, delicata, atenta fata de cei mici ai lumii, care constituie marea majoritate neglijata, dar spre care privirile lui Isus s-au îndreptat cu predilectie, ca sa le atraga si pe ale noastre.

Diavolul l-a ispitit pe Isus sa faca lucruri mari, minuni (cf. Mt 4,3-9), dar el alege pe cele mici, obisnuite: sa stea la masa cu pacatosii, sa cutreiere satele învatând pe cei simpli, sa binecuvânteze copii etc. Faptele mici constituiau substanta activitatii sale zilnice, aratând ca pe acestea le pot face toti. Faptele mari: rugaciunile lungi, pomenile bogate, posturile severe, schingiuirile trupesti etc. ne pot forma conceptia gresita ca îl îndatoram pe Dumnezeu, ca formam o casta privilegiata, ca tot ceea ce nu este conform cu faptele mari pe care le facem, nu are valoare. Pe când faptele mici formeaza constiinta insuficientei noastre care ne mentine în smerenie si ne face disponibili pentru ajutorarea aproapelui dupa puteri, fara a ne impune în fata lui umilindu-l. Isus a facut si fapte mari, minuni, pentru a-si dovedi dumnezeirea, dar le-a facut cu o discretie uimitoare, fara triumfalism, motiv pentru care a fost învinuit ca le face cu o putere magica, cu ajutorul lui Belzebul (Mt 12,14).

În ochii lumii de atunci, ba chiar si ai ucenicilor sai, jertfa suprema de sine a lui Isus, moartea pe cruce, valora mai putin decât banutii vaduvei, ba chiar parea o nebunie, un nonsens, ceva ridicol si absurd. Numai iubirea infinita i-a dat valoare mântuitoare si ne apare acum drept capodopera Fiului lui Dumnezeu. Prin acest nonsens, absurd, prin acest ridicol, prin acest nimic, prin aceasta nebunie a crucii Cristos devine marele preot care mijloceste pururi în fata Tatalui ceresc mântuirea noastra, învierea stralucita, viata si fericirea vesnica.

Fiindca Isus a laudat virtutea, ea trebuie sa devina datoria noastra sfânta, ca în ziua de apoi sa-i auzim glasul dulce: Bine, sluga buna si credincioasa, peste putin ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra în bucuria stapânului tau! Amin.