Duminica a XXX-a de peste an

Teologia eliberarii

Pacatul îl înstraineaza, îl îndeparteaza pe om de Dumnezeu. Domnul mântuirii îi aduna pe toti din tara de la miazanoapte, din întuneric si-i aduce la lumina pe cei de la marginile pamântului, de pe malul prapastiei.

Opera eliberarii de pacat este tot un dar gratuit al lui Dumnezeu: el îi aduce, el îi aduna, el îi organizeaza, el îi face aparatori ai adevarurilor sale.

Eliberarea consta în primul rând în îndepartarea temerii ca Tatal l-ar fi uitat pe om. Cât de chinuitoare este aceasta teama? Este greu de spus, dar Isus a gustat-o, pentru mântuirea noastra, când s-a plâns pe cruce: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mc 15,34).

Isus ne-a descoperit în parabola Fiului risipitor (Lc 15,11-32) ca Tatal ceresc ne asteapta cu bratele deschise. Cu lacrimi au plecat si-i voi întoarce cu mângâiere. Poate oare mama sa-si uite de copilul ei? chiar daca ea l-ar uita, eu nu te voi uita (Is 49,15). Si Dumnezeu ne-a eliberat de teama uitarii prin Cristos.

Eliberarea mai consta în înlaturarea fricii de insuficienta proprie. Când Satana cauta sa ne duca la descurajare, descriindu-ne în culori tragice starea mizerabila a sufletului nostru si razbunarea lui Dumnezeu, Biserica ne aduna din cele patru zari, ne arata trupul euharistic al lui Isus care ia asupra sa pacatele lumii, apoi ne hraneste cu el si face din noi acel stavilar pe care portile iadului nu-l pot înfrânge (Mt 16,18), dându-ne siguranta mântuirii în virtutea adevarului de credinta: împartasirea sfintilor, a frontului comun împotriva slabiciunilor personale.

Ne-a mai eliberat si de teama de necunoscut, de moarte si de vesnicia ei. Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei, dupa cum spunea Eminescu. Daca moartea ar fi un vis de o suta sau de o mie de ani, multi s-ar fi trezit si ne-ar fi dat certitudinea, când bulgarii de pamânt cad grei peste sicriu, ca nu-i totul pierdut. Dar vesnicia ne înspaimânta. Pe orbul Bartimeu, caruia oamenii nu aveau nici o putere sa-i redea vederea, care era scufundat parca într-o noapte vesnica, Isus l-a vindecat. Minunea este un semn ca ochii nostri se vor deschide pentru a vedea într-o lumina noua lumea de dincolo. În inima mea murmura un izvor viu, care-mi zice: Vino catre Tatal ceresc, spune sfântul Ignatiu din Antiohia. Nu numai sfintii au simtit chemarea sa mosteneasca viata vesnica, dar chiar si pacatosii: Universul acesta ma sufoca, zicea J. J. Rousseau, de aceea vreau sa ma lansez spre infinit.

Ne elibereaza de teama opiniei publice, acel ce va zice lumea? Opinie care pe multi i-a paralizat, imobilizat, descurajat pe calea spiritualitatii si i-a dus la sinucidere. Orbul Bartimeu era certat de cei care treceau pe lânga el ca sa taca, dar el mai tare striga, mai tare se ruga. Nu-l interesa ca lumea va zice ca striga în zadar, ca e nebun, ca este prea pacatos pentru a afla îndurare, ca va râde de naivitatea lui etc.

Pentru a ne ajuta sa mergem împotriva curentului lumii, Isus a instituit sacramentul sfintei Preotii. Orice arhiereu este luat dintre oameni si pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Cine merge împotriva curentului lumii mai mult decât preotul? Si cine este totusi mai fericit decât el? De unde fericirea lui? Din aceea ca el poate fi îngaduitor cu cei nestiutori si rataciti, de vreme ce el însusi simte în sine propria slabiciune, dar si un ajutor tainic, asa încât poate spune cu apostolul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10).

Ne elibereaza de teama suferintelor.

Credinta este un dar gratuit al lui Dumnezeu, dar cultivarea ei consta într-un act liber al vointei omenesti. Ca toti oamenii, tot asa si orbul Bartimeu a primit aceasta samânta în inima sa. El a udat-o cu lacrimi si a prasit-o cu rugi fierbinti; ea s-a dezvoltat ajungând pâna acolo ca vedea în Isus ceea ce numai cu ochi îngeresti se putea vedea, asemenea arhanghelului Gabriel din ziua Bunei-Vestiri, vedea cu ochii credintei ca Isus este Fiul lui David, ca este Mesia prezis de profeti. Numai rugaciunea l-a luminat, i-a daruit forta necesara ca la chemarea lui Isus sa-si lase mantaua, sa alerge, fara teama de a se poticni, pentru a ajunge cât mai repede la Isus.

Isus obisnuia sa spuna celor vindecati: Vezi, sa nu spui nimanui! (Mt 8,4; Mc 1,44; Lc 5,14), cautând prin acest îndemn sa-l scuteasca de persecutia arhiereilor, carturarilor si fariseilor. Acum este pentru prima data ca nu-l opreste sa spuna cine l-a vindecat. Tot rugaciunea îl facuse pe Bartimeu fara frica fata de dusmanii lui Cristos, în fata suferintelor la care ei l-ar fi supus; de aceea, Isus îi permite sa-l urmeze ca ucenic. A dorit vindecarea pentru a-l vedea pe Mântuitorul, pentru a contribui la raspândirea împaratiei mesianice.

Orbul Bartimeu l-a vazut cu ochii sufletului, luminati de credinta, pe Isus ca pe Fiul lui David, ca pe Mesia. Oamenii, si din pacate chiar multi crestini, îl vad ca pe un tablou pictat de fantezia si de dorintele lor pamântesti. Pe acest Cristos, confectionat din prefabricatele fanteziei, îl roaga pentru multe, dar el nu poate mântui, nu aude, nu face minuni, nu elibereaza de suferinte, fiindca nu este Fiul lui David, nu este Mesia, ci fiul propriei fantezii. Si cei care îl roaga pe fiul propriei lor fantezii se descurajeaza în rugaciune si continua aceeasi viata pacatoasa, preludiul orbirii vesnice.

Asteptam minuni? Daca nu vedem în ochii fiecarui om o minune a atotputerniciei divine, suntem mai orbi ca orbul Bartimeu, fiindca, asa cum spunea Sofocle în antichitate: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona), tot asa scriitorul George Bernanos: Fiecare fiinta omeneasca, pe care o întâlnim chiar numai pentru o clipa în viata, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul si pe care îl putem descifra cu putina iubire.

Cum ne folosim de vederea pe care ne-a dat-o Domnul? Ne straduim sa dobândim eliberarea prin ochii care sunt capodoperele Creatorului?

Teologia eliberarii nu este cea propusa de unii autori din tarile Americii Latine, care folosesc textele Scripturii pentru a ridica saracimea la lupta contra celor bogati, pentru a câstiga zdreanta de manta pe care a aruncat-o Bartimeu. Daca ne plângem ca Dumnezeu ne-a uitat, ca el este de partea celor bogati, daca suspinam descurajati de insuccesele noastre, daca ne temem de moarte, de vesnicie, de opinia publica, de crucea zilnica si încetam de a ne mai ruga, sau ne rugam fara credinta si convingere ca în cuvântul lui Isus sta adevarul: Cereti si vi se va da (Mt 7,7-11), atunci putem avea siguranta ca în loc sa ne apropiem de portile deschise ale raiului, suntem înca orbi. Unul dintre multiplele motive pentru care dreptul Iob n-a cazut în descurajare când au venit asupra lui necazurile - pierderea turmelor, moartea copiilor, boala leprei, dispretul sotiei si al prietenilor - a fost acesta: Pentru orb am fost ochi si pentru schiop am fost picior. Iar cu ochii mei am facut legamânt sa nu privesc asupra fecioarei (29,15; 31,1). Aceasta paza a ochilor i-a întarit credinta în fericirea vesnica si în învierea din morti, zicând: Cu trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu (19,26), fiindca la înviere, nu numai ochii, dar tot trupul îl va vedea pe Creator.

În încheiere, putem spune ca Isus ne este eliberatorul de orbirea fariseica cea mai periculoasa, de mândrie.

Fariseii ziceau: Oare si noi suntem orbi? Isus le-a raspuns: Daca ati fi orbi, n-ati avea pacat; dar voi ziceti: Noi vedem. Pentru aceasta pacatul vostru ramâne (Lc 9,40-41). Mândria orbeste, îl face pe om sa creada ca stie, ca vede toate, ca poate face toate si nu mai are trebuinta de Dumnezeu.

În ziua de vineri, 5 decembrie 1952, la Londra a fost ceata secolului care a paralizat capitala Angliei si a provocat moartea la circa patru mii de persoane. Un barbat a iesit cu sotia dintr-o statie de metrou. Nu se puteau orienta spre directia dorita, pentru a ajunge acasa. Din bezna alba ca de lapte îsi face aparitia un necunoscut care se ofera sa-i ajute si i-a condus direct la destinatie. Dupa ce i-au multumit, l-au întrebat: Dar cum reusesti sa te orientezi cu atâta siguranta? Sunt orb, a raspuns necunoscutul. Toata ziua a continuat sa-i conduca pe cei cu ochi la casele lor.

Bartimeu ne conduce la Isus mai mult cu credinta sa din vremea când era orb, decât cu vazul capatat în chip minunat. Sa-l urmam si sa strigam asemenea lui: Isuse, Fiul lui David, ai mila de mine! Amin.