Duminica a XXVII-a de peste an

Mesajul sfintei Casatorii

Casatoria nu este un scop în sine, ci transmite un mesaj care ne descopera sufletul autorului ei, care este Dumnezeu însusi.

Azi, când se încearca sa se laicizeze tot ce este sfânt, este necesar sa privim cu mai multa atentie Casatoria, oarecum contemplând-o. Este mare diferenta între o privire fugitiva si una contemplativa. Contemplând un tablou poti descoperi nu numai mesajul pictorului dar si o parte din sufletul lui.

Toate cele trei lecturi din Liturgia cuvântului de azi arunca o lumina cristica asupra unui singur tablou: Casatoria. Daca o privim cu ochi profani, o gasim destul de laica; daca o contemplam în spirit de credinta, vom descoperi mesajul ei si o mare parte din sufletul autorului, din Duhul lui Dumnezeu Tatal. În acest context este cuprins si îndemnul sfântului Paul de a-l privi pe Isus încununat cu marire si cinste, de a-l contempla spre a descoperi mesajul sufletului sau: ca toti sa fie uniti pentru a pune în evidenta si a apara sfintenia. Si Isus a pus o mare parte din mesajul sau în sacramentul sfintei Casatorii. Putem spune ca primul mesaj aducator de credinta în sufletele ucenicilor l-a pus aici, la nunta din Cana, la celebrarea unei casatorii, la ridicarea ei la rangul de sacrament, de taina sfânta ca izvor de viata vremelnica, pamânteasca, dar si vesnica. Isus si Maria, mama sa, au initiativa salvarii iubirii celor doi, iubire curata, feciorelnica, ce merita rasplatita cu o minune.

Primul om, Adam, ocupa un loc privilegiat în univers si avea o valoare unica. Menirea lui de a da nume tuturor creaturilor arata puterea sa de patrundere în tainele creatiei, de a comunica el însusi cu lumea din jur si de a le împartasi ceva din sine, din gândurile sale, pentru a forma un tot armonios prin care sa se continue opera lui Dumnezeu. Numind lucrurile create, Adam cauta si cauza lor, cauta sa-l înteleaga mai bine pe Creator si se pare nemultumit ca în stradaniile sale nu mai este ajutat de nimeni. Dumnezeu raspunde dorintei lui printr-o viziune extatica din care apare Eva. Femeia îl va ajuta, prin iubirea si gingasia ei, prin credinta si evlavia ei, sa-l gaseasca pe Creator si sa ramâna credincios revelatiei. Aparuta din extazul lui Adam, ea are menirea sa-l înalte pe om la starea de contemplatie de sine si de femeia sa, exclamând: Iata os din oasele mele si carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, caci din barbat a fost luata (Gen 2,23). Adam, în calitate de barbat, va fi de acum încolo ratiunea cosmica, exponentul adevarului; Eva, femeia, va fi inima cosmica, exponenta a binelui.

Izvorul adevarului este Dumnezeu. Somnul greu, adus de Dumnezeu asupra lui Adam, reprezinta o stare extatica prin care i se reveleaza ceea ce ratiunea omului n-ar fi fost în stare sa descopere: originea si menirea Evei. Ea este o creatura a lui Dumnezeu, la fel de nobila ca si Adam, menita sa-i fie sotie unica, ajutor inseparabil, exemplu de bunatate, de frumusete si de sensibilitate.

Somnul greu reprezinta începutul revelatiei divine, al procesului evolutiv de perfectionare a fiintei umane printr-un schimb reciproc de daruri naturale, prin care sa se realizeze o lume de vis, în care misterele sa se reveleze prin fiecare nou-nascut din adevar si bunatate îmbracat în frumusete îngereasca. Dumnezeu a început lucrarea si apoi a încredintat-o omului s-o duca la bun sfârsit. Ce poate fi mai nobil?

Daca privim cu mai multa atentie aceasta prima pereche de oameni, vom descoperi un alt mesaj divin: Casatoria este sfânta fiindca autorul ei, Dumnezeu, este sfânt.

Pierzând sfintenia prin dezbinarea adusa de Sarpele viclean, Eva se îndoieste de adevarul Domnului si Adam se îndoieste de bunatatea Creatorului (cf. Gen 3,4-12), Dumnezeu îl trimite pe Fiul sau sa sfinteasca din nou unirea dintre barbat si femeie si sa nu se rusineze ca sunt frati prin firea omeneasca cu el care nu s-a rusinat sa devina Fiul Omului (lectura a II-a). Ca sa nu mai fie zadarnicit mesajul Casatoriei, Fiul Omului înfiinteaza Biserica, trupul sau mistic, prin care sa salveze unirea sfânta. De aceea spune sfântul Paul ca taina aceasta este mare, în Cristos si Biserica. Isus se jertfeste pentru Biserica sa s-o vada mama. Fie mama oricât de sfânta, sarcina ei, nefiind botezata, este pagâna. Fie Biserica oricât de sfânta, sarcina ei este lumea pagâna. Adevarata mama, fie sarcina ei oricât de pagâna, o iubeste si este în stare sa se jertfeasca total pentru viata ei. La fel face si Biserica, înzestrata cu Duhul lui Cristos, se jertfeste pentru lumea pagâna, sarcina care este într-o crestere continua. Încrestinarea lumii depinde de trairea în sfintenie a Casatoriei.

Istoria a pus întotdeauna Casatoria sub protectia divinitatii. Numai secolul nostru vrea s-o laicizeze, jefuind-o de caracterul ei sacru. Si ce ramâne? O împerechere pâna la noi dispozitii. Si ce ramâne din iubirea vesnica pe care si-au jurat-o tinerii la încheierea contractului matrimonial? O iluzie. Fara sacru, totul este iluzie.

Tot din contemplarea Casatoriei mai descifram o alta parte a mesajului divin, anume: barbatul si femeia sunt doua persoane distincte, independente si totusi unite în mod necesar. Daca barbatul nu si-ar cauta femeie, daca femeia nu si-ar cauta barbat, fiinta omeneasca nu l-ar cauta pe Dumnezeu, ar fi fiecare suficient în sine însusi. Cerinta unuia dupa altul constituie o noua cerinta: cea dupa Dumnezeul protector. Mai ales în urma pacatului, care a accentuat doza egoismului pâna la paroxism, este necesara divinitatea pentru unitatea familiei.

Ceea ce sta la baza legaturii dintre om si Dumnezeu, credinta, speranta si iubirea, trebuie sa stea si la temelia noii familii. Virtutile teologale devin si virtuti matrimoniale numai sub aripile Duhului Sfânt, care, asa cum am mai aratat în duminica a XXI-a de peste an, prin cele sapte daruri (întelepciune, întelegere, sfat, putere, stiinta, evlavie si frica de Dumnezeu) face active aceste virtuti. Cu cât credinta în Dumnezeu este mai puternica si mai vie, cu atât credinta dintre soti este mai solida si mai stabila. Credinta în Dumnezeu si în partenerul de viata aduce pace în suflet si fericire autentica, îi fereste de gelozie si de adulter, de concubinaj etc. Cu cât speranta în Dumnezeu este mai vie si mai puternica, cu atât speranta dintre soti, în vederea construirii în casuta lor a unui coltisor de rai, este mai datatoare de curaj, devenind izvor de energii miraculoase, chiar de eroism, ferindu-i de descurajare, de onanism conjugal, de divort si de lene. Cu cât iubirea fata de Dumnezeu este mai înflacarata, cu atât iubirea lor devine mai curata, mai sigura de vesnicie în durabilitate, cu atât rodul ei, copilul, devine o întelegere mai profunda a menirii lor si a atotputerniciei lui Dumnezeu, prin punerea numelui la sfântul Botez, ca Adam la începutul creatiei care pune nume la toate (Gen 2,19). Daca Mos Goriot al lui Balzac putea spune: L-am înteles pe Dumnezeu când am devenit tata, acelasi lucru îl pot spune orice tata si orice mama care contempla fiinta care le aduce soarele în casa.

În sânul Bisericii, preotul are menirea sa mentina Casatoria oamenilor la înaltime.

Dar, nici credinta, nici speranta si nici iubirea matrimoniala nu se pot mentine în prospetime si vigoare, daca nu-si au radacinile înfipte adânc în solul cel mai bun al smereniei. Actul umilintei matrimoniale este dublu: de parasire si de daruire totala. Va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va darui femeii sale si vor fi amândoi un trup. A lasa pe cei dragi care ti-au dat viata, pe cei care te-au iubit mai întâi, te-au aparat, educat, crescut etc. constituie un act de umilinta. A te darui altei persoane, renuntând la independenta proprie, este umilinta. A te înclina în fata persoanei alese, a te jertfi pentru ea, este un act de umilinta; a-i suporta lipsurile, defectele fizice si morale, este umilinta. Casatoria - conjugium - jug comun - este scoala umilintei. Aici se învata renuntarea la egoism; aici se învata supunerea fata de Legea Domnului pâna la moartea pe crucea matrimoniala. Si din acest motiv a spus sfântul Paul ca taina aceasta este mare în Cristos si Biserica, fiindca Isus, care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om, întelege mai bine decât oricine valoarea jertfei celor angajati la o cruce dubla, proprie si a partenerului si a rânduit sa reverse harul îmbelsugat pentru împlinirea menirii lor.

Celor ce sunt legati prin Casatorie le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca femeia sa nu se desparta de barbat; iar daca s-a despartit, sa ramâna nemaritata, ori sa se împace cu barbatul ei. Si barbatul sa nu-si lase nevasta (1Cor 7,10-11). Este clar?

De unde autoritatea unor soacre care poruncesc: Las-o, ma, ca gasesti tu pe alta? sau: Lasa-l, fa, ca mai gasesti tu pe altul?

Sfântul Ioan Gura de Aur spune: Te poti desparti de ceea ce

nu-ti place, dar niciodata de femeia cu care te-ai casatorit. Se bazeaza pe porunca divina: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta! Sfântul Francisc de Sales spunea: Mai degraba se poate desparti sufletul de trup decât sotul de sotie.

Divortul nu este solutia cea mai buna pentru înlaturarea unor eventuale necazuri, el este paravanul lasilor si izvorul a mult mai multor necazuri; mai ales pentru primejdia pierderii sufletului.

Contemplând Casatoria în planul divin, partenerii devin unelte de nadejde pentru înfaptuirea împaratiei lui Dumnezeu. Amin.