Duminica a XXVI-a de peste an

Arta de a conduce în spirit crestin

Poporul ales, format din semintia lui Abraham, a constituit un neam aparte, cu un scop bine definit de Dumnezeu însusi pe plan religios si încredintat conducerii unor oameni alesi de dânsul. S-a ridicat poporul la înaltimea chemarii si alegerii?

Din lectura I (Num 11,25-29) vedem cum Moise se plânge lui Iahve ca i-a încredintat conducerea unui popor atât de nestatornic, rebel si încapatânat. Inspirat, el îsi alege 70 de batrâni si-i face partasi la misiunea sa. Se bucura când Dumnezeu îi copleseste cu daruri pe cei alesi ca sa-i fie de folos. Doreste chiar ca tot poporul sa se faca partas de darurile Domnului, ca sa fie printre neamuri popor conducator, sef în probleme de spiritualitate.

Tendinta de a conduce de unul singur se schimba într-o betie a puterii, în dictatura, în uzurpator al drepturilor cetatenesti, care dauneaza atât celui care conduce, devenind tiran, cât si celor condusi, devenind sclavi, roboti, manechine fara personalitate.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, vrea ca toti credinciosii sa participe activ la conducerea popoarelor lumii pe calea mântuirii (Conciliul Vatican II).

În primele veacuri ale crestinismului, fenomenul carismatic era în floare tocmai datorita constiintei individuale si sociale pe care o aveau credinciosii fata de conducerea Bisericii. Sectarii întotdeauna s-au considerat chemati sa conduca. Atunci când ceva în Biserica nu merge dupa vederea unuia sau a altuia, ei condamna, învinuiesc, ataca deschis, formeaza o grupare dupa vederile personale si cauta sa-i ademeneasca pe cât mai multi, mai ales pe cei buni din sânul Bisericii, ca sa formeze o noua bisericuta. Din pacate, credinciosii fricosi, fara curajul raspunderii, scriu anonime, clevetesc, bârfesc si devin o prada usoara pentru lupii în piei de miei.

Biserica lui Cristos, calauzita de Duhul Sfânt, împarte darurile divine prin sfintele sacramente si la masa cuvântului. Imediat dupa Botez, noul crestin primeste ungerea regala cu crisma pe crestetul capului, ceea ce îi confera dreptul de a conduce, de a sustine activ, în frica de Dumnezeu, ierarhia bisericeasca. Fiecare membru al Bisericii trebuie sa simta pe umerii sai întreaga povara a celor condusi. Orice crestin se achita de aceasta responsabilitate atunci când participa activ la viata sacramentala, la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la rugaciunile comunitare. De fapt, adevarata conducere nu o au cei care se ocupa cu administratia externa a unor bunuri materiale, deoarece Biserica nu este o societate politica, economica etc., ci acei care se lasa calauziti de Duhul Sfânt, fiindca ei sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom 8,14). Rugaciunile, munca si jertfele celor mici, smeriti, umili, necunoscuti dau Bisericii pe marii conducatori.

Lectura a II-a (Iac 5,1-6) pune în evidenta obstacolul cel mai de temut pentru un adevarat conducator spiritual: bogatia. Bogatiile nu sunt rele în sine, dar îl pot duce foarte usor pe sef sa se încreada în ele, denaturând continutul spiritual al conducerii. Bogatul crede ca iubirea fata de Dumnezeu si fata de bogatii pot subzista. Se însala, fiindca bogatiile nu duc spre Dumnezeu, dar cauta sa se substituie lui Dumnezeu. Poate sustine cineva ca el poate conduce cu atât mai bine cu cât are mai multe bogatii?

Sfântul Iacob arata ca timpul bucuriilor, datorat bogatiilor, este scurt, chiar daca sunt folosite bine sau abuziv, trece repede si constiinta este necrutatoare, ca si judecata lui Dumnezeu. Exemplul lui Iuda Iscarioteanul este graitor. Foarte putin timp s-a bucurat de cei 30 de arginti. De fapt, nu oamenii conduc bogatiile, ci ele îi conduc pe oameni si, cum ele sunt oarbe, oamenii condusi de ele ajung de râpa. Ori de câte ori bogatiile si-au facut simtita prezenta în conducerea Bisericii, de fiecare data scandalul a fost în floare si credinta în declin vertiginos. În sânul familiilor, unde parintii sunt angajati în goana dupa aur, educatia copiilor este deficitara la toate nivelurile. Copiilor de bani gata, cum sunt numiti, le lipsesc cei sapte ani de acasa, sunt impertinenti, ignoranti, încrezuti, risipitori si, împinsi pe o treapta de conducere, falimenteaza autoritatea.

Arta de a conduce trebuie sa si-o însuseasca fiecare om, fiindca nu poti fi supus adevarat al Bisericii lui Cristos, daca nu stii sa conduci si nu poti fi conducator, daca nu stii sa fii supus constient, responsabil, în spiritul lui Cristos-ascultator (Lc 2,51; Fil 2,8). Egoismul, favorizat de bogatii sau de lacomia dupa ele, constituie un alt dusman al conducerii.

Iosua voia ca Moise sa tina numai pentru sine darurile spirituale ale artei de a conduce; Ioan voia ca Isus sa tina numai pentru sine si pentru ucenici puterea de a savârsi minuni (Lc 9,49); bogatul crede ca va conduce lumea, daca va tine pentru sine toate bunurile materiale. Bunurile materiale, puse de primii crestini la picioarele apostolilor spre a le împarati echitabil celor nevoiasi, au condus pe pagâni la credinta. Gestul lor a fost conducator fiindca provenea din iubire. Orice conducere, fara iubire, duce la înrobire; numai conducerea izvorâta din iubire duce la libertate, pace si înflorirea tuturor valorilor spirituale.

Lectura a III-a este din Evanghelia dupa sfântul Marcu (9,37-42-46-47). Isus se ridica împotriva falsitatii si fatarniciei conducerii spirituale. Cuvintele tari, prin care el condamna scandalul, sunt o exceptie. N-a condamnat astfel nici adulterul si nici chiar omuciderea. Fariseii pedepseau adulterul si omuciderea prin uciderea cu pietre în afara cetatii si cadavrul nu putea fi onorat cu nici un fel de funeralii deosebite. Isus socoteste scandalul, tentativa sefilor spirituali de a-i îndeparta pe oameni de adevaratul Mântuitor ca pe o faradelege fara egal; de aceea, pedeapsa ce li se cuvine, legarea unei pietre de moara de gât si aruncarea în adâncul marii, ca astfel cadavrul sa nu mai poata fi pescuit si sa nu i se mai acorde nici cea mai mica onoare de înhumare, arata gravitatea pacatului. Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este fotografia materiala a celui spiritual, tabloul viu al lui Dumnezeu pe pamânt. Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Omul, chipul lui Dumnezeu, este creat pentru a fi iubire. Scandalul face din om chipul Satanei, fiindca stinge iubirea si tot ce este sfânt.

Sfântul Bernard spune: Mai puternic este glasul faptei decât glasul vorbei; glasul vorbei suna, glasul faptei tuna. Fariseii, carturarii si arhiereii, pe care Isus i-a dojenit deseori, semanau scandal, nu prin ceea ce spuneau, ci prin ceea ce faceau. Pe scaunul lui Moise au sezut... Tot ceea ce va vor spune, faceti, dar dupa faptele lor sa nu faceti (Mt 23,3).

Pentru a nu cadea în pacatul scandalului, Isus propune solutii radicale: taierea mâinii, piciorului si scoaterea ochiului drept, ochiul simbol al puterii, dupa cum am spus-o în alta predica; altfel se risca de a ajunge în situatia lui Iuda Iscarioteanul, despre care a spus ca îi era mai bine daca nu se nastea (Mt 26,24).

Bogatiile sunt bune, ca si mâna, piciorul si ochiul, dar când ele sunt un obstacol în calea mântuirii (ochiul drept sunt parintii cu autoritatea lor; mâna dreapta sunt fratii care sunt sprijinul parintilor; piciorul sunt prietenii), când din cauza lor se pierde din vedere valoarea bunurilor spirituale, cum spunea Isus: Cine este mama mea? Cine sunt fratii mei? Tot acela care face voia Tatalui meu care este în ceruri îmi este tata, mama, frate si sora (Mt 12,50).

Bogat este nu numai acela care are bogatii, dar si acela care crede ca scopul vietii sta în a avea, în a poseda. Sarac este acela care crede ca scopul vietii este acela de a fi spre slava Celui care este, Dumnezeu, fiindca nu ceea ce avem are valoare, dar ceea ce suntem. Si trebuie sa fim cu o inima atât de mare încât sa nu spunem niciodata despre unul sau altul ca nu este dintre ai nostri si l-am oprit. Oricine ar fi, trebuie încurajat sa mearga pe calea binelui, sa-l urmeze pe Isus si pe ucenicii sai.

A îmbogati pe altii cu cele spirituale înseamna a fi un bun conducator al poporului lui Dumnezeu.

Cu ocazia primitiei neosacerdotale a lui Angelo Tin (Birmania), el a multumit unei femei budiste, doamnei Daw-Sin, pentru ajutorul acordat în anii de studentie. Fiind sarac, lucrase în cafeneaua ei. Când a voit sa-si continue studiile teologice, ea l-a ajutat ca o adevarata mama. Se ruga la templul ei budist ca Angelo sa-si atinga tinta, idealul vietii: preotia. Rugaciunile noastre sunt diferite, i-a zis ea într-o zi, dar sunt sigura ca ele se întâlnesc si sunt unite înaintea Domnului.

Mare spirit de conducere a avut. Si era pagâna...

Si eu? Si tu? Avem acest spirit de conducator?

Sa-l rugam pe Duhul Sfânt sa ne calauzeasca la tot adevarul (In 16,13). Amin.