Duminica a XXV-a de peste an

Miracolul umilintei

Istoria spirituala a lumii, de care depinde si cea materiala, se deruleaza în jurul lui Adam si al lui Cristos Isus. Primul a voit sa devina Dumnezeu, al doilea, Dumnezeu fiind, s-a facut om (In 1,14). Mândria si umilinta sunt personificate de ei. Mândria îl aduce pe Adam la sapa de lemn. Umilinta îl înalta pe Cristos mai presus de orice fiinta (Ef 1,21). Mândria s-a furisat pâna în preajma Mântuitorului, cautând un loc de cinste în sufletele ucenicilor sai - Care dintre ei sa fie mai mare.

Lupta pentru putere este oricând la ordinea zilei si betia ei îi ameteste pe cei mai întelepti si-i ademeneste chiar pe cei mai sfinti. Mândria este radacina tuturor relelor; ea alimenteaza cu seva infernului toate patimile omenesti. Ca sa nu puna stapânire si pe sufletul nostru, sa privim umilinta sub aspectul ei teologic!

Ce ne spune prima lectura din cartea Întelepciunii (2,12-17-20)? Viata celui drept, smerit, este o acuza a vietii celor rai, mândri. Viata celui smerit este ca o constiinta vie în sânul societatii.

Cine a aprins pentru prima data flacara constiintei din om? Dar în societate? Desigur, Dumnezeu. Un principiu filozofic spune: Nemo dat quod non habet - Nimeni nu da ceea ce nu are. Nici Dumnezeu n-ar fi pus în om constiinta si în sânul societatii umilinta drept constiinta vie, daca nu ar fi avut-o. Când vezi un copil, îl poti întrezari pe tatal sau. Când îl vezi pe un om smerit, îl întrezaresti pe Dumnezeu. Este cea mai formidabila descoperire. Dar, pentru a descoperi pe Dumnezeu în cel smerit, trebuie sa fii smerit. Cel mândru vede în cel smerit doar fatarnicie, lasitate, incapacitate etc. Daca înca nu l-am descoperit pe Dumnezeu în cel smerit, ori smerenia este o virtute rara, ori noi suntem prea mândri. Ne smerim privindu-l pe Isus timp îndelungat. Daca sfântul Ioan l-a definit pe Dumnezeu ca este iubire (1In 4,8), sfântul Francisc de Assisi l-a definit ca este smerenie. Are dreptate, nu numai cu privire la Isus ca Fiu al Omului, care s-a smerit luând firea sclavului si îmbratisând moartea cea mai rusinoasa a crucii (Fil 2,6-8), dar este vorba despre toate cele trei persoane divine, care formeaza un singur Dumnezeu infinit si pretutindeni, care nu are unde sa se mai înalte, nu are de ce sa se înalte, nu are în fata cui sa se înalte, ci doar sa se descopere. Orice descoperire, orice revelatie personala este un act de smerenie, de aplecare spre cele inferioare pentru a le ridica, de a le ajuta pentru a le ferici.

Cum îsi dovedeste cel smerit calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,5)? Plecându-se spre cei mici din jurul sau: copii, batrâni, bolnavi, orfani, saraci, vaduve, descurajati, pacatosi etc.

Lectura a II-a (Iac 3,16; 4,3) ne arata ca gelozia (care este mai rea decât iadul (Înt 2,24) si cearta sunt excluse unde este umilinta; ignoranta spirituala este înlaturata printr-o întelepciune care vine de sus, care este curata, pacifica, smerita, mladioasa, plina de milostivire si de fapte bune, fara partinire si ipocrizie. Fara smerenie, viata este un iad, fiindca devine tot mai saraca în continutul ei esential: iubire din iubire. Avem bunuri materiale (vai de noi), dar nu avem oameni, fiindca ignoranta, specifica mândriei, duce omenirea cu pasi repezi spre un sfârsit fatal, nedemn de om. Sfântul Iacob arata ca doua lucruri îl caracterizeaza pe omul smerit si întelept: bogatia faptelor bune si dulceata inimii. Dar pe noi?

Sa vedem cu ce ne face mai întelepti lectura a III-a (Mc 9,29-36). Am amintit deja în duminica trecuta ca Isus, fiind etalonul iubirii, este si etalonul smereniei. Tot asa ne apare si în evanghelia de azi. Trecea prin Galileea, fara sa fie stiut; învata pe ucenici despre ceea ce i se va face la Ierusalim, umilintele la care va fi supus; pune în fata multimii modelul sau, copilul, ultimul luat în seama dintre oameni; învatatura sa o atribuie Tatalui; apare asemenea celui mai sarac cu duhul dintre pamânteni. Cu aceeasi stare de spirit, cu care îsi reveleaza umilinta si moartea, îsi reveleaza si marirea, învierea si divinitatea. Omul trebuie sa fie egal cu sine însusi în toate împrejurarile si asa se arata drept. Un întelept din vechime, vrând sa cuprinda în câteva cuvinte cea mai înalta stiinta din lume, spunea: Fii mereu egal cu tine însuti! sau: Cunoaste-te pe tine însuti! (Socrate). Cunoasterea de sine, în spirit si adevar, constituie prima treapta a smereniei prin care îl cunoaste pe Dumnezeu, care aduce haruri îmbelsugate (Lucruri mari mi-a facut Cel Atotputernic, fiindca a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48-49) si ne face tari (Când sunt slab, atunci sunt tare 2Cor 12,10). Isus ne propune drept exemplu de smerenie copilul, sa învatam de la el ce înseamna a fi mic si sa ne plecam spre el, ca sa fim mici, fiindca cine traieste pentru cel mic, traieste pentru Cristos, pentru Dumnezeu, asemenea lui Cristos. Copilul nu se poate mentine în viata decât prin grija celor din jur. Daca înainte se spunea: Învatati întelepciunea de la cei batrâni, Isus vine si spune sa învatam culmea întelepciunii, smerenia, de la cei mici. Tragedia lui Cain, care l-a ucis pe fratele sau Abel, constituie în mare masura icoana lumii de azi, care rataceste pe fata pamântului, ba chiar si în cosmos, fara legatura fraternitatii, fara iubire, pace, fericire, siguranta, tocmai datorita lipsei de umilinta.

Cum ne caracterizam noi?

Stagiritul (Aristotel: 384-322) spune ca acela detine virtutea, care este artist în practicarea ei. Daca un cântaret la vioara, pian etc. cauta notele cu privirea si apoi coardele sau clapele pe care sa puna degetele, nu este artist, nu va încânta pe nimeni cu melodiile sale. Artistul vorbeste, cânta cu gura, gândeste aiurea, închide ochii sau îi roteste prin sala etc. în timp ce degetele îi merg parca mecanic si armonia acordurilor se revarsa navalnic în sufletele auditorilor aflati în extaz. Copilul este artist în umilinta. Face din dependenta sa fata de parinti o adevarata arta care farmeca inima parintilor si le da forta necesara de a munci, de a se jertfi, de a-si da chiar viata pentru el. Cum plânge când este lasat singur, cum se bucura când îsi îmbratiseaza parintii, când primeste de la ei lucruri de nimic, precum jucariile, câteva bombonele etc., spune mult celor care vor sa fie copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Toma de Aquino sustine ca acela detine secretul virtutii cu adevarat, când o practica el însusi cu multa placere. Cine face o data un lucru cu placere, îl va face si a doua si a treia oara, mereu. Daca ati venit cu placere la biserica, veti reveni. Daca îti place sa te smeresti slujind pe altii, bucurându-te de bucuria celor mici, vei face multe lucruri bune prin care îti vei da în vileag o inima mare, inima de aur.

De la Plutarh, scriitor, istoric si filozof grec (46-120), care enumera douasprezece criterii ale umilintei, am retinut doar unul, în care se spune: Cel care este virtuos cu adevarat, va practica virtutea, (respectiv umilinta) si în somn si se va lupta în vis contra ispitelor opuse acelei virtuti. De fapt, atitudinea copilului în somn este atitudinea omului smerit: el cauta mereu sânul mamei lânga care se simte în siguranta; daca nu-l gaseste, scânceste, desi doarme.

Isus, care s-a smerit pâna la moartea pe cruce, ne-a lasat un minunat exemplu de umilinta. Când visul cel urât al mortii s-a abatut asupra lui, când a simtit povara zdrobitoare a singuratatii, adusa de pacatele lumii pe care le-a luat asupra sa, toate având acelasi izvor comun, mândria omului de a fi cineva, uneori chiar asemenea lui Lucifer, a strigat cu lacrimi de sânge si cu glas puternic, desi sleit de spasmele mortii: Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?) (Mt 27,46). De aici întelegem ca moartea este ultima lovitura de ciocan data mândriei, fiindca actul umilintei supreme, în care fiecare ramâne singur în fata abisului care se numeste dincolo, necunoscut, vesnicie, în fata caruia fiecare doreste sa-i fie cineva alaturi, dar sfâsietoarea singuratate, datorata mândriei, pecetluieste adevarul: esti mic, esti nimic; si, de crezi ca ai ceva, trebuie sa te lepezi pâna si de tine însuti si sa te încredintezi aceluia care s-a definit pe sine drept Cel ce este (Ex 3,14), ce este totul în toti si în toate (Sir 43,27; Col 3,11). Tragedia singuratatii din clipa mortii a încercat sa-si puna amprenta si pe sufletul celui care s-a aratat cel mai solidar cu muritorii, cu Isus, dar el, cu ultimele puteri, a aprins o lumina noua: Parinte, în mâinile tale îmi încredintez sufletul meu (Lc 23,46), fiindca este mai bine sa aprinzi o luminita, oricât de mica, decât sa te plângi de întuneric (Confucius).

Luminita crestina, aprinsa pe vârf de munte, este umilinta. Prin ea fiecare putem dovedi lumii ca suntem lumina, fii ai lui Dumnezeu, mesageri ai învierii si purtatori ai întelepciunii divine prin Cristos, cu Cristos si în Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatal. Amin.