Duminica a XXIV-a de peste an

Iubirea etalon

Lecturile de la Liturgia cuvântului, ascultate acum câteva minute în urma, au menirea sa statorniceasca relatii mai strânse între noi si Dumnezeu: prima lectura, prin speranta - Am dat, dar Domnul ma va face biruitor -, dupa cum spune servitorul lui Iahve; lectura a II-a, printr-o credinta vie, fiindca ea da nastere faptelor bune favorabile aproapelui (sfântul Iacob); si lectura a III-a, prin iubire, calcând pe urmele lui Isus. Toate sunt necesare, dar fiindca iubirea va ramâne relatia vesnica dintre om si Dumnezeu, îi vom acorda mai multa atentie.

Toate unitatile de masura: metrul, kilogramul, litrul etc. au un etalon care se pastreaza cu multa grija, sub paza, în seifuri bancare si trezorerii statale, ca de exemplu, metrul si kilogramul etalon se afla spre pastrare la Banca din Sèvres (Franta) înca din anul 1791. Toate unitatile de masura din lume trebuie sa fie conforme cu cele etalon si nimeni nu are dreptul sa le schimbe, conform conventiilor internationale.

Dumnezeu a dat oamenilor o iubire etalon, pe Fiul sau Isus, ca sa ne iubim asa cum ne-a iubit el. Isus, ca etalon al iubirii, nu este asemenea cu patul lui Procust, în care cel mai mic este întins fortat si cel mai mare este retezat, fiindca el este extensibil la întreaga fiinta a omului, cerând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, din tot sufletul tau si cu toate puterile tale; iar pe aproapele, ca pe tine însuti (Mt 22,37-39).

Acest fir rosu al vietii crestine autentice strabate el oare si lecturile de azi?

În prima lectura (Is 50,5-9a) apare un termen comercial de factura religioasa: Do ut des - Dau ca sa-mi dai. Domnul mi-a dat si eu i-am dat; eu i-am dat si Domnul mi-a dat. Aceasta era conceptia destul de negustoreasca a Vechiului Testament despre relatiile Dumnezeu si om, om si Dumnezeu. Nu se facea nimic decât în vederea unui câstig reciproc. Dragostea, spunea cineva, sau este gratuita sau nu este dragoste (Michel Qoist). Relatiile dintre Dumnezeu si om, bazate numai pe speranta, degenereaza în negot spiritual.

În lectura a II-a (Iac 2,14-18) se cauta o demonstratie de relatie pe baza credintei: arata-mi si-ti voi arata; nu-mi arati, nu-ti voi arata. Daca aici nu este vorba de un comert spiritual, nici nu poate fi vorba de o relatie de cea mai buna calitate. Relatiile bazate numai pe credinta degenereaza usor în fariseism si mândrie. Credinta face ochi numai când între oameni domneste iubirea - credinta care actioneaza prin caritate, cum spune apostolul Paul (Gal 5,6). Ca oamenii sa creada în Dumnezeu, el si-a dovedit iubirea în mii de feluri prin creatie, ca sa credem în iubirea lui ne-a dat dovada suprema în întruparea Fiului sau (1In 4,16).

Urmarea lui Cristos (lectura a III-a: Mc 8,27-35) sta în iubirea care nu comercializeaza si nu se comercializeaza, care nu cauta ale sale, care nu cântareste, nu masoara, care iubeste pentru iubire, iubeste de dragul iubirii, iubeste pentru a naste iubire, fiindca numai iubirea ofera adevarata libertate a spiritului.

Ma întreb: daca oamenii s-ar iubi conform acestui etalon, nu s-ar naste în noi forta de a face minuni si chiar de a învia? Germenul învierii nu se naste în noi prin iubirea care iubeste pentru a naste iubire? Cine va fi urmatorul, dupa Isus, care va învia din morti prin forta iubirii? Desigur ca numai acela care ajunge la totala identificare cu Cristos. Maria, mama lui Isus, a atins aceasta identificare si a înviat. Altul? Poate sfântul Iosif. Altul? Se ajunge aici prin lepadarea totala de sine si prin îmbratisarea crucii (Mc 8,34). Cum ar fi fost posibil ca Isus sa fie etalonul iubirii daca n-ar fi coborât pâna pe cea mai de jos treapta a smereniei? Cum ar fi putut Isus sa fie masura, etalonul slavei, daca nu ar fi urcat pâna pe ultima treapta posibila de identificare cu Dumnezeu? Trebuia sa patimeasca toate acestea Cristos si astfel sa intre în slava sa (Lc 24,26).

Isus, etalon al iubirii si maririi, nu sta ca un obiect inert, închis într-o caseta de banca, în rafturile unui muzeu sau arhiva, nici într-un turn de fildes, el este viu si activ chiar de-a dreapta Tatalui de unde mijloceste pentru noi, de unde ne modeleaza prin har în masura în care avem bunavointa, în masura în care traim cuvântul sau si ne ducem crucea zilnic pe urmele sale, adica în masura în care ne lasam modelati, ajustati, slefuiti, ciopliti si întregiti de har, fiindca vrea sa se reproduca, sa se copie la infinit în fiecare om, în fiecare spirit din cer, de pe pamânt si din orice colt al spatiului cosmic. Instrumentele sale sunt apostolii care administreaza sfintele taine, cum spune sfântul Paul: Sfatuim pe fiecare om si învatam cu toata întelepciunea, ca sa înfatisam pe tot omul desavârsit în Cristos (Col 1,28).

Sfintii, cunoscând acest etalon al iubirii, s-au straduit sa-l atinga, fiind convinsi ca de nu-l vor atinge în aceasta lume, vor avea multe de suferit în focul curatitor pâna vor ajunge sa se modeleze conform originalului.

Sfântul Ioan Scararul spune: precum cei mândri, spre a-si câstiga cinste în fata lumii, îsi atribuie calitati pe care nu le au, afirmând ca sunt de vita nobila, bogati, de neam mare, campioni, artisti etc. tot astfel cei care doresc sa fie conform cu originalul, cu Isus, etalonul iubirii, doresc sa fie necunoscuti de lume, dispretuiti si îsi atribuie slabiciuni pe care nu le au. Un exemplu în aceasta privinta este eremitul Simeon care, stiind ca guvernatorul provinciei, atras de faima sfinteniei lui, avea sa vina si sa-l viziteze, s-a asezat la usa chilioarei sale si, tinând într-o mâna o bucata mare de pâine iar în cealalta o bucata de cascaval, a început sa le muste cu lacomie, ceea ce i-a atras dispretul vizitatorului. Un alt exemplu este sfântul Francisc de Assisi care, pentru a se sustrage de la onoarea unei receptii care se voia în cinstea lui, a început sa framânte lutul cu picioarele goale. Sfânta Gema Galgani se juca mereu cu pisica, atunci când veneau persoane distinse ca s-o viziteze din curiozitate ca pe un fenomen iesit din comun, nu cu dorinta de schimbare a propriei vieti.

Daca astfel de persoane sfinte sunt mai mult de admirat decât de urmat, noi sa primim cu umilinta si iubire tot ceea ce Isus ne da sa suferim în aceasta viata.

Celui care este fericit când este dispretuit, ce îi mai poate strica, atunci când chiar dispretul lumii, care ar fi singura cauza ce l-ar putea întrista, îi pricinuieste placere? Ce îi va putea tulbura linistea, când el o gaseste tocmai în furtuna pe care oamenii o ridica împotriva lui? Pentru cel care a ajuns la aceasta stare, lumea devine un paradis, spune sfântul Ioan Gura de Aur. Un astfel de om se aseamana cu pasarea furtunii, cânta când fulgerele spinteca vazduhul, vântul frânge pomii, trasnetele zguduie pamântul etc. În razvratirea fortelor oarbe ale naturii, ea gaseste armonia trilurilor încântatoare. Isus iubeste pentru frumusetea iubirii si vrea sa ne încadreze în armonia cereasca de a-l urma prin furtunile vietii, vrea sa ne faca partasi ai fericirii continuta în taina iertarii, în furtunile dusmaniei, urii, dispretului, rastignirii, asa cum ne-a trasat vocal în predica de pe munte (Mt 5,3-12) si cum a pasit pâna pe Calvar prin împlinirea a tot ceea ce a învatat. Isus traieste farmecul iubirii din melodia încântatoare a iertarii: Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac (Lc 23,34). În furtunile urii el cânta iubirea. Ce poate fi mai minunat?

Desi este o invitatie si nu o porunca, de a lua crucea zilnica totusi Caritas Christi urget nos (2Cor 5,14) - Dragostea lui Cristos ne împinge, ne constrânge sa facem la fel, fiindca nimic nu-i mai adevarat, mai frumos, mai sfânt decât iubirea nascuta din iubire si cânta pe timp de furtuna. Lui Dumnezeu nu trebuie sa-i spunem: Te iubesc, daca îmi dai... îmi faci etc., ci: Te iubesc fiindca esti iubire, cred în iubirea ta, sper în iubirea ta si vreau sa traiesc ceea ce traieste din iubire fata de toti si de toate. Ajuta-ma cu iubirea harului tau, ca sa-ti pot sluji cu toata iubirea fiintei mele! Amin.