Duminica a XXIII-a de peste an

Timp mesianic

La începutul celui de-al treilea an al activitatii sale publice, Isus a parasit Iudeea si s-a îndreptat spre hotarele Tirului si ale Sidonului, locuite de pagâni, unde a vindecat, eliberând de sub puterea diavolului, pe fiica unei canaaneane. Apoi s-a întors în Galileea prin tinutul Decapolei, binecuvântând lumea cu o multime de minuni, semne si învataturi sfinte, dupa cum ne relateaza sfântul Marcu în evanghelia de azi si chiar sfântul Matei (cf. Mt 15, 29-31).

Oare toti acesti favorizati de Providenta îsi dadeau seama de importanta timpului istoric în care traiau? Spre constientizarea lor, dar si a noastra, sfântul evanghelist Marcu, de obicei cam scump la vorba, de data aceasta povesteste cu lux de amanunte minunea vindecarii surdo-mutului, pentru a ilustra împlinirea profetiei lui Isaia din prima lectura pe care am ascultat-o.

Toata nenorocirea surdo-mutului, de nedescris, este un semn al surdo-mutilor din toate timpurile, un simbol al celor fara de credinta, fiindca nu aud cuvântul Domnului - Credinta este din auzite (Rom 10,17) - si nici nu pot rosti numele Domnului Isus spre mântuire (Rom 10,13).

Isus îsi prelungeste viata sa divino-umana, viata cea noua, în istoria lumii prin Biserica, trupul sau mistic, si vrea ca toti cei care traiesc acest timp sa fie ca niste instrumente prin care el sa poata distribui binefacerile minunate ale atotputerniciei sale ca Domn, ca pe toti sa-i faca domni în relatiile interpersonale. Isus ne învata, ne da întelepciunea cereasca, pentru a face bine; sa ne folosim de ceea ce noi avem, ca sa le dam ceea ce ei nu au. Surdo-mutul nu avea auz si glas, dar avea vaz. Prin ceea ce el are, prin vaz, noi îi putem da ceea ce el nu are, facându-l sa înteleaga importanta a ceea ce-i lipseste si a ceea ce va primi. În acest scop Isus foloseste cu surdo-mutul un ceremonial deosebit: îl scoate afara din multime, îl instruieste prin semne, îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu saliva, aratând ca el îi cunoaste toate partile bolnave; îsi ridica ochii spre cer, spre a-l face sa priceapa cum ca înlaturarea raului provine numai dintr-o forta supranaturala, care a creat tot ceea ce el vede; a oftat, aratând ca îi întelege durerile trupesti si necazurile sufletesti; a miscat buzele spunând Effeta; nu s-a rugat, aratând ca în el rezida puterea care poate vindeca si nu trebuie s-o primeasca de la altcineva. Iar când în sufletul surdo-mutului s-a produs o scânteie de credinta, limba i s-a dezlegat (ca lui Zaharia la nasterea lui Ioan Botezatorul) si urechile i s-au deschis, asa încât a vorbit, fara sa fi învatat, si a auzit pentru prima data.

Isus i-a patruns în inima si în suflet si i-a aprins credinta prin ochi. Si apostolul Toma voia sa-l vada pe Isus înviat ca sa creada (cf. In 20,25), fara sa-si dea seama ca ochii credintei patrund mai adânc în Dumnezeu decât ochii trupului. Toti necredinciosii asteapta sa vada cu ochii trupesti cele nevazute ale Domnului care se pot vedea numai cu ochii credintei. Ce le putem oferi, pentru a-i vindeca de orbirea spirituala? Ceea ce ei pot vedea cu ochii trupului si pot întelege cu ratiunea: toate faptele facute din iubire.

Sfântul Ioan de la Salle era de vita nobila franceza. Ajuns preot la 30 de ani, s-a hotarât sa se dedice îngrijirii si educatiei copiilor saraci. Cu ajutorul unor preoti tineri a deschis mai multe scoli. Au venit apoi zile grele si chiar colaboratorii sai au început sa-l paraseasca. La îndemnurile lui de a nu-l parasi, ei spuneau: Tu vorbesti frumos, dar daca actiunea noastra da faliment, cu ce ne alegem? Tu ai bani, avere, ai din ce trai, dar noi? Ca raspuns, sfântul Ioan de la Salle si-a vândut toata averea si tot ceea ce a câstigat a împartit saracilor si apoi a împartit saracia cu colaboratorii sai ramasi la datorie. El a gasit calea spre suflet prin ochii lor.

Isus i-a preferat pe saraci si sfântul apostol Iacob a stiut sa le apere demnitatea, asa cum deslusim din lectura a II-a. Saracii sunt mereu într-o situatie delicata. Este greu sa crezi în cuvântul Domnului când celor rai le merge bine si celor buni le merge rau, când toti sunt implicati în lupta pentru existenta pamânteasca, pentru onoruri si averi, pentru placeri si trândavie, când lacomia bogatilor este aparata de lege, când lipsurile saracilor sunt trecute cu vederea, când strigatul lor parca nu se mai aude nici acolo sus, în cer.

Isus, bogat fiind, s-a facut sarac; fericit fiind în firea divina, a luat firea sclavului; curat dumnezeieste fiind, s-a facut pacat; nemuritor fiind, a acceptat sa moara. Toate acestea le-a facut din iubire fata de noi, ca prin înviere (Fil 2,6; 2Cor 8,9) sa ni se deschida urechile spre a auzi cele ceresti si sa ni se dezlege limba pentru a intra în corul îngerilor care stau în fata tronului lui Dumnezeu si îi cânta vesnicul: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul, Dumnezeul ostirilor ceresti (Is 6,3).

Isus a separat pe surdo-mut de multime aratând ca faptele noastre bune trebuie sa fie facute cât mai departe de ochii lumii, cât mai în ascuns, ca sa fie vazute doar de Tatal ceresc (cf. Mt 6,41), fiindca, asa cum nu se poate tine lumina soarelui ascunsa în pumn, la fel va face Tatal ceresc sa straluceasca sufletele dreptilor împodobite de fapte bune, ca stelele cerului (Sir 32,16).

Isus i-a atins urechile cu degetele sale. Unde lucreaza degetul lui Dumnezeu, acolo darurile Duhului Sfânt îsi fac simtit efectul: lumineaza mintile, înlatura ignoranta, dau stiinta mântuirii (Beda Venerabilul). Isus atinge, aratând ca nici un lucru bun nu se savârseste decât în contact cu unul singur care este bun: Dumnezeu (Mc 10,18). Si gesturile externe îsi au valoarea lor, valoarea unei chemari la credinta si caritate. Sfânta Euharistie, de exemplu, cu forma sa vazuta de pâine, invita la masa iubirii; este un gest divin.

Isus i-a atins limba cu saliva, aratând ca cel vindecat este chemat sa se foloseasca de limba spre a aduce lauda iubirii care l-a vindecat; este lucrul cel mai întelept pe care el este chemat sa-l faca; saliva fiind simbolul întelepciunii (Beda Venerabilul).

Isus, privind spre cer, a suspinat; de pe buzele lui s-a desprins suspinul negrait al inimii produs de Duhul Sfânt.

Omul, antropos (din limba greaca), înseamna fiinta care îsi are privirea ridicata sus, spre cer. Omul, desi este cu picioarele pe pamânt, în valea de lacrimi, condamnat sa suspine lucrând pamântul blestemat sa-i produca mai mult spini si palamida (Gen 3,17) este destinat pentru cer, dar la care nu poate ajunge decât suspinând: Împaratia lui Dumnezeu se câstiga prin truda si numai aceia care îsi fac sila o dobândesc (Mt 11,12). Ruga este suspinul celui sarac, al celui lipsit de vederea celor ceresti si de auzul celor dumnezeiesti. Suspinul omului se înalta spre cer si produce minuni numai când îsi afla locul în suspinele Duhului Sfânt din inima (Rom 8,26), fiindca numai Duhul Sfânt poate suspina în asa fel ca sa-l determine pe Isus în ziua judecatii sa spuna: Effeta! Deschideti-va portilor vesnice, ca sa intre împaratul maririi împreuna cu toti cei mântuiti!

Dante Alighieri, marele poet italian (1265-1321) în capodopera sa Divina Comedie, spune ca murind Buono conte de Montefeltro, pentru ca în ultima clipa a vietii a chemat în ajutor pe preacurata Fecioara Maria si a suspinat varsând o lacrima de cainta, îngerul pazitor i-a luat sufletul si-l ducea spre paradis. Diavolul, care vedea scapându-i prada dintre gheare datorita unei lacrimi, mergea în urma lor si striga deznadajduit catre înger: Tu ma despoi. Ai luat din el ce-avea dintre eterne, rapindu-mi-l c-o biat-oftare buna (Purgatoriul V,104).

Iata minunata putere a suspinului! Si noi? O, câte suflete am putea salva si de câte pacate am scapa, daca am sti sa suspinam, sa ne unim oftatul inimii cu suspinele Duhului Sfânt!

Isus, din iubire fata de cel vindecat de surzenie si mutenie, pentru a-l scuti de alte necazuri în viitor, mai ales de persecutia fariseilor, carturarilor si arhiereilor, îl separa de multimea privirilor ucigatoare, care îl învinuiau pe Mântuitorul ca savârseste minuni cu puterea lui Belzebul, capetenia diavolilor (Mt 12,24).

Stim sa-i separam pe cei buni de cei rai?

Cu rugi, suspine si lacrimi, Isus ne-a mântuit, fiindca în zilele vietii sale pamântesti, spune autorul Scrisorii catre Evrei, el a adus, cu strigat tare si cu lacrimi, cereri si rugaciuni, catre cel ce puntea sa-l mântuiasca din moarte (fiindca s-a facut pacat (2Cor 5,21) pentru noi) si a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Doamne, se ruga un bun crestin chinez, lumea este rea; tu fa-o mai buna, începând cu mine!