Duminica a XIX-a de peste an

Misterul credintei

Fiecare lucru îsi are propriul sau centru de greutate si toate lucrurile împreuna, din întreg cosmosul, îsi au un centru comun care le tine unite si formeaza universul.

Crestinismul îsi are si el centrul sau de greutate spirituala, care este Misterul credintei, sfânta Euharistie, în centrul careia este Cristos cu trupul, sufletul si toata dumnezeirea sa (C.B.C.), el fiind alfa si omega (Ap 1,8), centrul întregii creatii (In 1,3) si al oricarei comunitati fraterne (Mt 18,20). În împaratia lui Dumnezeu din mijlocul nostru (Lc 17,21), cel care se desprinde de Cristos se nimiceste (Mt 24,2).

Fara credinta în Isus-Mesia, ca slujitor si miel de jertfa, ostie nepatata, tot Vechiul Testament ar fi ramas searbad, litera moarta. Numai prin Isus euharistic au fost duse la desavârsire toate jertfele patriarhilor si operele profetice continute sub scoarta literelor sfinte. Asa ne spune autorul Scrisorii catre Evrei, ca Abel a adus lui Dumnezeu o jertfa mai buna decât cea a fratelui sau Cain. El a oferit Domnului mieii cei mai frumosi ai turmei sale, ca simbol al Mielului lui Dumnezeu, care ia asupra sa pacatele lumii, oferindu-se Tatalui ceresc pe lemnul crucii ca o jertfa de buna mireasma.

Prin credinta, Abraham n-a sovait sa-l jertfeasca pe Isaac, fiul sau, având încredere în atotputernicia divina care poate învia si mortii, de aceea l-a primit înapoi ca pe un semn al jertfei si al învierii lui Cristos (Rom 4,3; Gal 3,6).

Prin credinta, Melchisedec, regele Salemului, aduce în dar biruitorului Abraham pâine si vin, ca simbol al lui Mesia, care avea sa se nasca din neamul sau si întru care se vor binecuvânta toate neamurile pamântului (Gen 14,18-20; Evr 7,1-3), facut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, Melchisedec ramâne preot în veci, spune autorul Scrisorii catre Evrei, motiv pentru care si Abraham i-a dat zeciuiala din tot ce avea.

Prin credinta, Moise, ajuns barbat, a negat ca este fiul fiicei Faraonului, alegând mai bine sa patimeasca împreuna cu poporul lui Dumnezeu decât sa aiba mângâierea vremelnica a pacatului; socotind de mai mare valoare ocara lui Cristos decât bogatiile egiptenilor. Prin credinta a sarbatorit Pastele si a facut stropirea cu sânge, ca pustiitorul celor dintâi-nascuti ai egiptenilor sa nu se atinga de fiii lui Israel. Prin credinta a trecut Marea Rosie ca pe uscat si tot prin ea a primit mana ca hrana în pustiu, prefigurând misterul lui Isus-Ostie. Prin credinta a lovit stânca din care a iesit apa, prefigurând coasta lui Isus de pe cruce, din care au izvorât apa si sânge, adica sacramentele Bisericii.

Misterul lui Cristos-Ostie îl descoperim la toti profetii, simbolizati de Ilie, fiindca el apare în numele tuturor alaturi de Cristos pe muntele cel sfânt (Mt 17,2-5) în ziua schimbarii la fata a lui Isus, fiindca el s-a hranit cu pâinea îngereasca, adica adusa de înger pe când se îndrepta spre Horeb si prin puterea careia a mers patruzeci de zile, iar la sfârsitul vietii a fost rapit la cer de carul cu foc, prefigurând înaltarea lui Isus si totodata îngerizarea celor ce se vor hrani cu pâinea euharistica.

Într-un cuvânt, tot Vechiul Testament exprima o sete, un dor aprins dupa Emanuel - Dumnezeu cu noi - dupa Cristos-Ostie ca hrana sufleteasca.

Si cum l-ar fi dorit, daca nu ar fi crezut? Fara Cristos, tot Vechiul Testament ar fi ramas ca un trup fara viata, ca un cadavru spiritual.

Dar si tot Noul Testament se reazema pe misterul lui Cristos-Ostie, deoarece ni-l descopera, ni-l proclama în toata splendoarea dumnezeirii sale. Biserica sa sfânta îi continua opera, îi distribuie comorile tuturor oamenilor de bunavointa punând în lumina, în lumina Euharistiei, întreaga viata noua. Prin Euharistie, Isus îsi dovedeste domnia, adica distribuie oamenilor viata sa noua, viata sa care s-a manifestat pe muntele Tabor în ziua schimbarii la fata. Minunea nu-i ca a devenit mai stralucitor decât soarele si cu hainele mai albe decât zapada, minunea consta în faptul ca viata sa dumnezeiasca, unita cu firea omeneasca din sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, poate fi ascunsa în ceea ce numim Fiul Omului, aparând ca oricare alt om vechi, nascut dintr-un tata si o mama. Daca Isus ar fi aparut în aceasta forma de viata noua, ca pe Tabor, ar fi speriat pe toti oamenii, asa cum s-au speriat cei trei ucenici: Petru, Iacob si Ioan (Mc 9,1-6). Oamenii ar fi crezut în dumnezeirea lui, dar credinta lor nu ar fi avut merit, fiindca ar fi fost stoarsa de o evidenta miraculoasa, si nu ar fi mântuit, ci ar fi dat doar o fericire trecatoare, asa cum i-a spus Isus înviat lui Toma: Esti fericit pentru ca ai vazut si ai crezut, dar mai fericiti sunt cei care cred fara sa fi vazut (In 20,29). El apare ca om între oameni, ca noi sa credem în stralucirea vietii care nu se vede, fiindca el este lumina care straluceste în întuneric si întunericul n-a cuprins-o (In 1,5). N-a cuprins-o, fiindca în cele din urma rupe definitiv întunericul trupului omenesc, asemanator cu al nostru, si ramâne în stralucirea sa dumnezeiasca prin învierea din morti, prin absorbirea întunericului de lumina sa divina.

Aceasta viata noua, Isus ne-o ofera si noua prin Euharistie. Euharistia este forta care intra în noi ca sa rupa întunericul trupului nostru, sa ajungem la înviere si la viata vesnica. Cine manânca trupul meu si bea sângele meu are viata vesnica si eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54). Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine manânca din pâinea aceasta va trai în veci. Iar pâinea pe care eu va voi da-o este trupul meu pe care vi-l voi da pentru viata lumii (In 6,51).

Din acest motiv primii crestini staruiau în învatatura apostolilor si în împartasire, la frângerea pâinii si în rugaciune (Fap 2,42), care facea din toti o inima si un suflet (Fap 4,32) în acelasi Duh.

Toti cei care traiesc viata cea noua prin Cristos, cu Cristos si în Cristos, îsi gasesc originea lor suprafireasca, idealul si mântuirea (lectura a II-a), fiindca Euharistia desfiinteaza vrajmasia din trupul mistic, din Biserica lui Isus, desfiinteaza Legea poruncilor si învataturile ei, ca, întru sine, pe cei doi sa-i zideasca într-un singur om nou si sa întemeieze pacea (Ef 2,15).

Oare putem ramâne nepasatori? Din pacate, armata indiferentilor este mare, fiindca Dumnezeu este gentil, el invita, dar nu forteaza. Credinta care ne face crestini, fiind un dar al lui Dumnezeu (spun sfântul Augustin si sfântul apostol Paul în Ef 2,8), poate fi refuzata, ea fiind, asa cum am afirmat si în duminica precedenta, un jug; cere efort, rabdare, sila, lupta continua cu teama si comoditatea. Euharistia aduce în suflet împaratia lui Dumnezeu, care numai cu sila si cu efort sustinut se poate dobândi (Mt 11,12).

Pe vremea comunismului, într-un sat (Sabaoani, în anul 1967), multi elevi, în drum spre scoala, trecând prin fata bisericii, intrau pentru a-i face lui Isus o scurta vizita. Directorul scolii, aflând de acest lucru, i-a dojenit într-o zi la ora de dirigentie cu toata asprimea si cu toate amenintarile posibile, apoi a spus în încheiere: De mâine dimineata, la usa de intrare în scoala, va fi o carte neagra, cartea rusinii, în care vor trebui sa se semneze toti elevii care vor intra în biserica, înainte de a veni în clasa! Nici nu a terminat bine de spus, ca o eleva a si ridicat mâna sus, cerând sa i se dea cuvântul.

Dându-i-se, a spus cu mândrie sfânta: Tovarase director, mâine dimineata eu voi semna prima! Dupa un moment de stupoare, elevii au izbucnit în aplauze si cartea rusinii nu a mai aparut, fiindca erau prea multi cei care voiau sa o semneze.

Fara credinta este imposibil sa-i placem lui Dumnezeu, deoarece credinta fara fapte este moarta (Iac 2,26); dar mânia lui Dumnezeu ramâne asupra celui necredincios (In 3,36). Istoria o dovedeste mereu din plin.

Isus este lumina care straluceste în întuneric si întunericul n-a cuprins-o.

Ca întunericul sa nu ne cuprinda, sa ne rugam cu credinta pentru marirea credintei noastre, pe care sa o traim si sa o transformam în fapte de caritate. Amin.