|
Duminica a XVIII-a de peste an Credinta, semnul îndurarii Providenta este semnul iubirii lui Dumnezeu ca Tata; ea ne face fii, cooperatori providentiali. Îndurarea este semnul bunatatii lui Dumnezeu ca fiinta existentiala prin excelenta - Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14) -, fiindca Omne ens est bonum - Tot ce exista este bun. Cu atât mai mult este bun acela de la care vine orice bine. Când Dumnezeu tace, nu ia în seama si nu pedepseste rautatea oamenilor, spunem ca este îndelung rabdator. Rabdarea este o virtute destul de rar întâlnita pe pamânt, dar unde o gasim, putem fi siguri si de existenta unei minuni care s-a facut sau se va face în acel loc. Îndelunga rabdare a lui Dumnezeu constituie un sir nesfârsit de minuni care înveselesc cerul si dau speranta pamântului. Dar mai presus de îndelunga rabdare este îndurarea, adica Dumnezeu, nu numai ca nu pedepseste si asteapta, dar chiar face bine acelora care îl supara, pentru a-i mentine în existenta. Ne vom opri câteva clipe ca sa meditam mai profund asupra îndurarii divine, asupra caritatii lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de bun încât asculta nu numai rugaciunile celor buni si sfinti, dar chiar si murmurul celor rai si netoti. Asa ni-l prezinta prima lectura pe Iahve în Vechiul Testament (lectura I-a), asa se reflecta în lumea pagâna de azi. Dar cu noi, care suntem crestini? Faptele pagânesti ale crestinilor, izvorâte din mândrie, care se transforma în murmurari evreiesti de tip vetero-testamentar, nu numai ca nu le mai asculta, dar le si pedepseste cu toata asprimea, fiindca Isus ne-a învatat sa ne lepadam de omul cel vechi, de omul pacatului, si sa ne îmbracam în omul cel nou al învierii, pe care nici cei din Vechiul Testament si nici pagânii nu l-au cunoscut. Noi îl cunoastem. Martora ne sta lectura a II-a. Evanghelia zilei ne lumineaza si mai bine. Poporul îl cauta pe Isus pentru pâinea minunata, ca viata de fiecare zi sa fie mai usoara. Isus i-a îndemnat pe ascultatorii sai, dar ne îndeamna si pe noi, sa-l caute ca viata sa le fie mai usoara, dar nu atât prin pâinea materiala, cât mai ales prin pâinea spirituala, pentru cuvântul sau, care le-o poate usura cum nici nu pot visa. Care este aceasta pâine spirituala? Cuvântul care poarta în sine credinta, virtutea teologala, care leaga direct de Dumnezeu. Dupa cum ne da Isus de înteles, credinta este semnul îndurarii divine. Cu ce ne poate usura viata noastra pamânteasca aceasta credinta în cuvântul Domnului, care ne este oferita ca pâine spirituala? Credinta este o povara, o greutate, un întuneric pentru ratiune, o noapte, asa cum o numeste sfântul Ioan al Crucii. Dar Isus a spus: Luati jugul meu asupra voastra... si eu va voi da odihna sufletelor voastre (Mt 11,29), o usurare a vietii. Credinta, este drept, este un jug, o greutate. Cu toate ca Isus a facut minuni în fata ucenicilor si i-a facut partasi ai misterelor împaratiei (cf. Mt 13,11), ei au simtit totusi atât de greu jugul credintei încât au fost deseori dojeniti (Mc 16,14), iar Petru chiar cu asprime (Mt 16,21-25). Credinta, care înlatura orice preocupare si teama (cf. Lc 12,22-32), nu le intrase în sânge (cf. Mc 4,35-41). Din aceasta cauza încercarea grea a Calvarului (cf. Mt 26,41) devine pentru ei un scandal (Mt 26,33). Au murmurat; Iuda l-a vândut; Petru s-a lepadat de trei ori si l-au parasit toti (cf. Mt 26,25-75; Mc 14,50). Este un paradox: numai cei care accepta jugul gasesc odihna. Daca patrundem în sensul Scripturii, jugul credintei devine odihna spirituala. Biblia ne prezinta credinta ca pe un izvor si ca pe un centru de viata religioasa. Planului divin, care se realizeaza în timp, omul trebuie sa-i raspunda prompt cu credinta sa. Mergând pe urmele lui Abraham - parintele tuturor celor care cred (Rom 4,11) - personajele de seama ale Vechiului Testament au trait si au murit fericite (cf. Evr 11). Isus, desavârsind credinta (cf. Evr 12,2), da posibilitate credinciosilor Noului Testament sa traiasca si sa moara si mai fericiti, fiindca participa la învatatura, la spiritul, la liturgia Bisericii sale (Fap 2,41-46), ajungând la mântuire (Fap 2,47; 1Cor 1,18), la odihna desavârsita, la usurarea deplina a vietii. Credinta, fiind un dar suprafiresc, o virtute teologala infuza la Botez, constituie o bogatie spirituala, un motiv de bucurie sufleteasca. Dezvoltarea credintei în suflet devine anevoioasa, un jug, fiindca puterile umane sunt limitate. Omul poate schimba doar binele în rau, nu si invers. Isus ne vine în ajutor usurându-ne jugul credintei prin atotputernicia sa divina. Numai el singur poate schimba raul în bine. Credinta devine usoara când suntem atenti la minunile zilnice ale Creatorului, atât la cele din cosmos, din microcosmos, cât si la cele din pâinea de pe masa, care, desi nu o meritam, este darul lui Dumnezeu, fiindca este legata de pamântul pe care nu noi l-am facut, de soarele pe care nu noi îl facem sa rasara si de ploaia pe care nu noi o facem sa cada la timpul potrivit, ci Tatal ceresc (cf. Mt 5,45). Pentru cel care se bazeaza pe întelepciunea proprie, pe bani, placeri, onoruri etc. credinta este grea fiindca minunile naturale si chiar cele supranaturale sunt insuficiente pentru a-i deschide ochii. Fariseii, carturarii si arhiereii de sub crucea lui Isus îi cereau sa coboare, ca sa vada si sa creada (Mc 15,32). Dar de ce, când au auzit ca a înviat, ca a savârsit o minune mult mai mare decât coborârea de pe cruce, nu alearga sa vada si sa creada? Din contra, dau bani grei paznicilor de la mormânt (Mt 28,12), ca sa-si apere desteptaciunea mintii lor. În acest caz nu credinta este grea, ci capul, egoismul, mândria. Isus a zdrobit, asa cum a fost profetit (Gen 3,15), capul Sarpelui viclean, facându-se ascultator fata de vointa Tatalui ceresc pâna la moartea pe cruce (Fil 2,8), îndemnându-ne sa fim asemenea lui în blândete si smerenie (Mt 11,29), pentru a transforma jugul în odihna, pentru a schimba lancile si sulitele în seceri si pluguri (Is 2,4) Uneori jugul credintei este foarte greu, dar nu din cauza adevarurilor supranaturale care ne sunt propuse si nu le putem pricepe cu mintea noastra, ci din cauza adevarurilor foarte naturale ale firii noastre denaturate de pacat, fiindca avem gusturi ca evreii, nu ne lipseste necesarul pentru viata, ci delectarea continua si variata a simturilor, a poftelor necontrolate. Isus ni se ofera ca pâinea care are în sine orice placere spirituala, el fiind plin de toate comorile întelepciunii si ale stiintei (Col 2,3), având în sine toata plinatatea dumnezeirii (Col 2,9), dar ne place mai mult otetul egoismului, fiindca este produsul nostru autentic. Alteori povara credintei este foarte grea fiindca, pentru a o duce, nu ne bazam pe har, ci pe fortele proprii sau ale altor persoane, ca acei evrei de pe timpul lui Isus care credeau în Moise mai mult decât în Dumnezeu. Cine se bazeaza pe har se roaga ca apostolii: Doamne, mareste în noi credinta! (Lc 17,5). Maria, mama lui Isus, era sub crucea Fiului în momentele cele mai tragice. Cine i-a dat taria de a ramâne mai neclintita decât stâncile care s-au cutremurat si au crapat? Credinta, numai ea îl poate întari pe om si-l poate face chiar fericit în necazurile vietii. Pentru aceasta a felicitat-o verisoara sa Elisabeta: Fericita esti pentru ca ai crezut (Lc 1,45). Credinta ne poate face si pe noi fericiti. Ea este semnul îndurarii divine. Primind-o, aparând-o, dezvoltând-o si traind-o ca pe o cruce, într-o zi vom auzi glasul Mântuitorului: Credinta ta te-a mântuit (Mt 15,28). Da, Doamne! Amin.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |