Duminica a XVII-a de peste an

Valoarea firimiturilor

Se pot satura o suta de oameni cu douazeci de pâinisoare? Daca cel care le ofera este un profet ca Elizeu, se poate. De fapt, ceea ce ofera profetul nu are menirea sa umple burta, ci sufletul. Putinul dat cu iubire satura mai mult decât multul dat cu dispret sau ura. Pâinile lui Elizeu prevesteau un timp mesianic (lectura I-a): ostiile marunte, date cu iubirea infinita a lui Isus, devin hrana totala a sufletului crestin, menita sa-i dea maturitatea spirituala.

Cu cinci pâini de orz si doi pestisori, Isus a saturat aproximativ cinci mii de oameni, cu atât mai multe femei si copii si s-au mai adunat înca douasprezece cosuri de firimituri. Lumea a exclamat: Cu adevarat acesta este profetul care trebuia sa vina în lume, adica Mesia.

Ce putem trata mai bine, ca sa avem mai mult folos spiritual?

Isus, omul providential, ne arata adevarata fata a lui Dumnezeu. Cei cinci mii de oameni nu erau atât de sfinti încât sa merite pâinea miraculoasa, dar el este acela care ofera tuturor oamenilor de pe toata fata pamântului, din toate timpurile: soarele si apa, pâinea si pestii, fructele si legumele etc. pentru hrana lumii (Gen 1,29-30). El este acela care prin toate acestea cauta sa depoziteze în inimile tuturor roadele iubirii sale, ca omul, creat dupa chipul si asemanarea sa (Gen 1,26), sa faca la fel.

Isus este pâinea coborâta din cer (In 6,48), el este soarele care rasare din înaltimi (Lc 1,78), este lumina (In 1,9), este însasi viata noastra, sufletul nostru (In 6,50) si vrea ca noi sa fim pestisorii care ne atasam de dânsul, ca sa fim hrana pentru cei înfometati dupa cuvântul Domnului. Primii crestini se recunosteau între ei, pe vremea persecutiilor pagâne, prin semnul unui pestisor desenat pe pamânt. În limba greaca peste se traduce prin ihtius. Fiecare litera constituie initiala unui cuvânt: i = Iesus; h = Hristos; t = Theu = Dumnezeu; iu = Iuos = Fiul; s = Soter = Mântuitor, adica Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. Primii crestini se considerau pestisori prin Cristos, meniti sa se ofere lumii ca hrana, ei însisi fiind hraniti cu pâinea coborâta din cer, având viata cea noua prin Cristos. Pestele traieste în adâncul apelor, ascuns de privirile oamenilor si nu se poate arata pe uscat fara a muri. Crestinul traieste viata lui Isus în Dumnezeu (Col 3,3), în adâncul tainelor sale si nu se poate arata lumii fara a se jertfi, fara a muri pentru sine, ca sa straluceasca viata lui Cristos.

Apostolii au participat la minunea înmultirii pâinilor, nu atât pentru faptul ca au cerut oamenilor sa se aseze pe iarba, umblând si strigând de colo-colo, cât mai ales ca ei venisera aici sa se odihneasca si au trebuit sa renunte la ea. Disponibilitatea pentru slujirea aproapelui i-a facut colaboratori la minune. De fapt, adevarata minune consta în contactul direct pe care Isus l-a avut cu fiecare în parte, prin ucenicii sai, cu toti cei prezenti, fiindca el le-a dat lor pâinea si ei au împartit-o. Când cineva renunta la odihna, din iubire fata de aproapele, dovedeste ca este un alt Ihtius, alt Cristos, un apostol. Dar si crestinul care împarte dreptatea, când da ceea ce a primit de la Domnul, arata ca este un peste care se ofera ca hrana altora. Când te bucuri de bucuria altora arati ca esti peste; când aduni putinul pe care îl risipesc altii, fiindca chiar si în cei mai rai oameni tot vei gasi o firimitura de bunatate, de adevar, o valoare, daca nu alta cel putin valoarea de persoana data de Creator, arati ca esti peste, ca ai iesit din mâinile lui Cristos.

Ceea ce trebuie sa vedem mereu în altii sunt binele si adevarul chiar daca ele constituie numai o firimitura, fiindca un gram de aur, acoperit cu noroi, tot aur ramâne, chiar daca soarele nu se mai oglindeste în stralucirea lui. Firimiturile, adunate cu grija, capata valoare mare, devin hrana pentru alte fiinte, asa cum a spus femeia canaaneana lui Isus ca si cateii manânca din firimiturile care cad de pe masa stapânilor si a dobândit minunea vindecarii fiicei sale prin firimitura de credinta (Mt 15,27).

Nu suntem chemati sa facem minuni în lume, de genul celor facute de Isus, dar sa fim apostoli care culeg firimiturile credintei (spermata fidei, cum le numeste Conciliul Vatican II) din orice fiinta umana care pot duce la Isus, la toleranta si armonie cu toti cei de alte religii, rase, culturi etc.

Multi ar vrea sa ofere mult, sa faca chiar minuni, ca sa nu mai fie saraci si flamânzi pe pamânt, sa nu mai fie bolnavi pe paturile spitalelor, sa nu mai fie nevinovati oprimati, sa nu mai fie vaduve si orfani mereu cu lacrimi în ochi etc., dar nu pot. Au în schimb posibilitatea sa faca putin, sa ofere o firimitura de pâine, o picatura de apa, o frântura de zâmbet, o strângere de mâna, un cuvânt de împacare etc., dar nu-l fac, fiindca putinul lor li se pare fara valoare, fara importanta. Multi ar vrea sa se stie în postura domnului care da, dar nici unul nu vrea sa se simta în postura saracului care cerseste si asteapta o firimitura de la aproapele, în postura catelului care asteapta o firimitura de pe masa stapânului. Trebuie sa fim smeriti si sa adunam firimiturile îndurarii divine, ca sa ne dovedim colaboratori, nu numai beneficiari, ai minunilor lui Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Certosianul povesteste cum un novice era foarte zelos la începutul activitatii sale în manastire, dar apoi, încetul cu încetul, a devenit neglijent si delasator, i se parea ca si haina pe care o poarta este prea grea si o arunca într-un colt al camarutei sale. Într-o noapte, a avut un vis: l-a vazut pe Isus cu o cruce grea pe umeri încercând sa urce niste trepte înguste si înalte. Novicele, cuprins de compatimire, i-a sarit în ajutor, dar Isus, privindu-l cu indignare, i-a zis: Cum ai îndrazni sa-mi duci crucea care este atât de grea, pe când nu vrei, din iubire fata de mine, sa-ti porti haina de calugar care este atât de usoara? Isus a disparut si novicele s-a trezit la realitate: Dumnezeu cere sa adunam si sa ducem firimituri altora, nu sa facem minuni. Multe femei de bine se angajeaza în apostolatul laic, daca li se ofera o misiune mare, dar nu sunt capabile sa-si acopere goliciunea trupeasca purtând o haina demna, chiar daca este confectionata din mai multe resturi.

Dumnezeu însusi, pentru a duce la îndeplinire marea opera a mântuirii, s-a folosit de firimituri, de un rest (cf. Mih 4,7; Zah 9,7; Rom 9,8; 11,5); iar Isus ne asigura ca acestui rest sau turma mica i-a placut Tatalui sa-i dea împaratia (Lc 12,32), adica sa i-l dea pe Cristos, viermele pamântului (Ps 22,7), firimitura umanului sub forma sclavului (Fil 2,7), care sa-i aduca maretia învierii si garantia vietii vesnice.

Recunostinta naste prisosinta.

Felul în care Isus a multumit Tatalui pentru putinul dat - cinci pâini si doi pestisori -, l-a impresionat pe evanghelistul Ioan mai mult decât minunea însasi, fiindca mai târziu, vorbind despre locul minunii, nu l-a numit locul înmultirii minunate a pâinilor, ci locul unde Isus a adus multumiri. Multumirea adusa lui Dumnezeu pentru putinul primit în aceasta viata: hrana, îmbracaminte, sanatate, stiinta, onoruri etc. ne va aduce prisosinta fericirii vesnice, conform cu învatatura data de Isus: Cautati mai întâi împaratia cerurilor si toate celelalte vi se vor adauga (Mt 6,33). Adaosul nu trebuie confundat cu esentialul. De exemplu: esentialul în Euharistie este prezenta tainica a lui Isus; adaosul sunt speciile de pâine si de vin. Cine se împartaseste numai cu speciile, ca sa apara în rând cu elita spirituala, nu va avea parte de viata cea noua.

Pâinea, pe care lumea o asteapta de la noi crestinii, spune sfântul Paul (lectura a II-a), este viata demna, plina de sfintenie care se bazeaza pe firimiturile umilintei de fiecare zi, fiindca numai cel smerit se vede pe sine ca pe o firimitura incapabila de a mai servi la ceva, decât doar sa fie aruncata cateilor.

Chemarea noastra de a fi firimituri rupte din Cristos - Pâinea coborâta din cer; Pâinea vietii (In 6,48.50) - îsi are originea din sfântul Botez, fiindca ne-am nascut la viata cea noua ca pestisorii în apa si el ne-a hranit cu multe haruri - firimituri divine - menite sa ne faca partasi ai naturii divine (2Pt 1,4). Parafrazându-l pe scriitorul Sofocle din antichitate, care a spus: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, as putea spune: Multe minuni a savârsit Isus, dar cea mai mare dintre toate este omul îndumnezeit printr-o firimitura de har cazuta din cer, de pe masa Tatalui, care ne da dreptul de a sta la masa si pe scaunul de domnie cu Cristos, Fiul sau, în împaratia sa (Ap 3,20-21). Amin.