Duminica a XVI-a de peste an

Darâmatori de ziduri

Oamenii sunt oameni si uita. Cel mai des uita de datoriile fata de suflet. Dar Domnul Dumnezeu nu uita ca omul nu poate trai si nu poate avea viata vesnica fara îndeplinirea datoriilor sufletesti, de aceea se îngrijeste si-i trimite mereu câte un ceas desteptator, care

sa-i trezeasca din somnul uitarii, nepasarii, negljentei si al pacatului, asa cum se deduce clar din prima lectura.

Eli, marele preot de la templul din Ierusalim, avea doi fii, pe Ofni si Fineas, preoti si ei, dar rai, adormiti în pacate grele. Dumnezeu îi cere lui Eli sa ia masuri, sa-si povatuiasca fiii în frica lui Dumnezeu, sa-i trezeasca la datoriile sfinte ale Legii. Eli întârzie si scandalul dat de feciorii sai creste. Iahve intervine cu putere si îi spune cu asprime: Voi taia bratul tau si bratul casei tatalui tau, asa încât nu va mai fi nici un batrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tau în lacasul meu. Voi lasa sa ramâna la altarul meu numai unul dintre ai tai, ca sa ti se topeasca ochii de durere si sa ti se întristeze sufletul; iar toti ceilalti din casa ta vor muri în floarea vârstei. Ofni si Fineas vor muri amândoi în aceeasi zi (1Sam 2,31-34). Într-o lupta cu filistenii se adevereste ceea ce Dumnezeu îi spusese tatalui lor, iar el, când a aflat vestea trista, a cazut de pe scaun si a murit (1Sam 4,12-18). Trei, Doamne, si toti trei, în aceeasi zi, cum spune poetul George Cosbuc.

De ce l-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru pe Eli si casa sa? Raspunsul este: ca turma sa-si cunoasca si sa-si pretuiasca valoarea pe care o are în fata Domnului.

Iuda Iscarioteanul, chemat sa predice împaratia lui Dumnezeu, sa hraneasca turma Domnului cu mana cereasca a cuvântului datator de viata vesnica, uita de datoria sfânta si îsi leaga inima de cele pamântesti. Dar le pierde pe toate. Pierde viata pamânteasca fiindca s-a spânzurat (Mt 27,5); pierde argintii pe care i-a aruncat în templu; pierde cinstea de apostol si devine, asa cum a spus-o Isus însusi, un diavol (In 6,71); pierde viata vesnica, fiindca, spune Isus: era mai bine de nu s-ar fi nascut (Mt 26,24).

Daca prin pedepsirea pastorilor rai, Dumnezeu ne arata grija sa fata de poporul sau si importanta misiunii apostolice, cu atât mai mult îi vom descoperi iubirea în rânduirea pastorilor buni. El spune: Voi aduna ramasitele turmei mele din toate tarile. Voi pune peste acestea pastori care le vor paste si ele nu se vor mai teme si nici nu se vor mai pierde (lectura I-a).

În cine poate avea Tatal mai multa încredere decât în Fiul sau? Cui îi poate încredinta oile decât Fiului? Fiul, venind în lume, nu micsoreaza, ci nimiceste, distruge distanta dintre Dumnezeu si om. El spune: Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun îsi da sufletul pentru oile sale. Am si alte oi care nu sunt din staulul acesta. Trebuie sa le aduc si pe acestea si ele vor asculta glasul meu si va fi o turma si un pastor (In 10,11-16). Si când a vazut acea multime, i s-a facut mila, fiindca era ca o turma fara pastor. A uitat de oboseala si a reînceput munca apostolica, a început sa-i învete pe toti cei veniti sa-l caute.

Dupa ce a învatat multimile timp de trei ani, a rânduit celor de pe pamânt care îl cauta cu bunavointa, un pastor al iubirii sale: Petre, ma iubesti? Paste mieluseii mei! Paste oile mele! (In 21,15-17). Si Isus s-a rugat sa nu scada credinta acestui pastor (Lc 22,32), sa nu adoarma în nepasare, dar sa-i întareasca pe fratii sai ca sa nu se teama.

Prin Cristos Isus, omul devine faptura noua si traieste pacea, se bucura de liniste, se odihneste sufleteste, este fericit, nu se mai teme, fiindca a fost darâmat zidul: dintre trup si suflet, dintre om si Dumnezeu, dintre om si oameni, dintre om si om, dintre popoare si popoare, dintre frate si frate, dintre parinti si copii.

Un mare artist a fost întrebat: Care este cel mai nebunesc lucru pe care l-ai vazut în viata? El a raspuns: Zidul din Berlin. Acesta, slava Domnului, a cazut, a fost darâmat. Dar celelalte când vor cadea? Când va cadea zidul scandalos dintre Bisericile crestine? Când vor cadea zidurile închisorilor? Când vor cadea gardurile ghimpate ale lagarelor? Când vor cadea bornele care marcheaza granitele pazite de cazemate? Când? Când oamenii vor cunoaste puterea crucii lui Isus! Prin crucea lui Cristos omul se cunoaste pe sine. Teama de propria fata, prin crucea lui Cristos, îl poate duce pe om la o mai mare încredere în bunatatea si atotputernicia divina, asa încât sa poata spune cu sfântul Paul: Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12,10). Iar când ghimpele carnii îl biciuieste, ca nu cumva sa se poata mândri cu darurile Domnului, poate auzi glasul dulce care sopteste: Îti este suficient harul meu, fiindca puterea mea se desavârseste prin slabiciune (2Cor 12,9). Atotputernicia divina lucreaza opere marete prin slabiciunea umana. Iata, acesta este un motiv de bucurie si nu de teama!

Prin crucea lui Cristos se darâma zidul dintre om si oameni. Cu totii suntem frati de cruce. Iubirea celui care ne îmbratiseaza de pe cruce, Isus, ne da tot mai multa încredere unul în altul, prin asigurarea pe care ne-a dat-o ca acolo unde vor fi doi sau trei adunati în numele lui, va fi si el în mijlocul lor (Mt 18,20).

Pentru ca suntem frati de cruce prin sângele lui Cristos, am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1,12), mostenitori ai libertatii si maririi lui (cf. Rom 8,17-21). Fiindca Dumnezeu ne este Creator, Tata, (Mt 6,9), ni l-a daruit pe Duhul Fiului sau (Gal 4,6), prin care revarsa în inimile noastre iubirea cea mai curata si sfânta, prin care îl putem iubi asa cum este vrednic de iubire (Rom 5,5). Crucea ne uneste, ca pe soldati sub drapel, nu de dragul unirii pentru a fi multi, ci pentru a fi cât mai multi, chiar toti, pentru a apara valoarea divina: iubirea.

Daca îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea lui Dumnezeu, de cine ne-am mai putea teme?

Dat fiind faptul ca mai sunt multi dezbinati de multiple ziduri (rasa, religie, filozofie, politica etc.) si înca mai tremura de teama, ca niste oi fara pastor, înconjurate de lupi rapitori deghizati în piei de oaie, Domnul vrea ca fiecare dintre noi sa devina un darâmator de ziduri, adica sa ne gasim odihna sufletului în oboseala apostolatului: ministerial pentru preoti si laic pentru toti credinciosii.

Sfântul misionar Teofan Venard scria surorii sale, Melania, în septembrie 1875, urmatoarele rânduri: Draga sora, în anul acesta inundatiile au fost extraordinare: apa a intrat în casa mea si s-a ridicat înalta de un picior. Am vazut pesti, broaste râioase, raci, serpi furisându-se prin odaia mea, pe când eu stateam pe câteva scânduri la vreo câtiva centimetri deasupra apei. Tu te îngrozesti, surioara, dar se întâmpla si mai rau: soarecii au venit sa se culce pe salteaua mea si într-o noapte am avut nefericirea sa strivesc unul. Raul m-a facut sa tresar, dar m-a scapat de o primejdie si mai mare, pentru ca, îndepartându-l, am descoperit o vipera veninoasa cu dungi albe si negre care se urcase fara zgomot în saracaciosul meu pat si se aciuase într-un colt, tocmai acolo unde îmi întindeam eu picioarele.

Atâtia misionari, asemenea lui Teofan Venard, se lupta azi cu zidurile despartitoare dintre om si Dumnezeu, dintre om si oameni, dintre trup si suflet si simt trebuinta unei odihne! Eu, tu, noi toti, prin rugaciunile, prin jertfele si prin toate faptele noastre bune, oferite pentru succesul misiunii lor, contribuim ca si chemare a lui Isus: Veniti si va odihniti putin si faptele bune le dau un nou avânt. Viata noastra sa fie o ruga continua spre odihna si puterea lor. Pentru aceasta si noi vom lua plata apostolului: coroana nemuririi, alaturi de toti apostolii, din mâna lui Isus, asemenea sfântului Paul, care spune: M-am luptat lupta cea buna; am ajuns la capatul drumului, am pazit credinta. De aici încolo, îmi sta înainte cununa dreptatii, pe care Domnul mi-o va da în ziua aceea, el, dreptul judecator, si nu numai mie, ci si tuturor acelora care au iubit aratarea lui (2Tim 4,7-8).