Duminica a XV-a de peste an

Misiunea apostolica

Profetii stingheresc pe cei care îsi fac din aceasta lume un scop al existentei; iar acestia din urma cauta înlaturarea lor, împingându-i dincolo de granitele vietii de pe acest pamânt. Profetul Amos ne sta drept exemplu, asa cum reiese din prima lectura.

Cei care îsi au ca tinta a vietii ceva mai presus de aceasta lume se simt cuprinsi de o bucurie sufleteasca de nedescris, asa cum reiese din lectura a II-a.

Isus vrea ca toti oamenii sa ajunga la bucuria de a se simti fericiti ca fii adoptivi ai lui Dumnezeu si mostenitori ai vietii vesnice. Din acest motiv îi trimite pe apostoli doi câte doi sa predice evanghelia, sa scoata pe diavoli si sa vindece pe cei bolnavi, asa cum reiese din lectura a III-a.

Sa patrundem putin în taina misiunii apostolice! Câta grija a pus Isus când i-a ales! A iesit din oras; s-a retras pe munte si acolo s-a rugat toata noaptea (cf. Lc 6,12); în ziua urmatoare i-a ales pe acei pe care Tatal i-a voit. Din aceasta zi începe pregatirea lor, luându-i cu sine oriunde mergea: din cetate în cetate, din sat în sat (Lc 8,1); le desluseste în particular sensul misterios al parabolelor, facându-i sa înteleaga tainele împaratiei cerurilor (Mt 13,11). Timp de doi ani si jumatate i-a facut martori, nu numai la minunile cele mai stralucitoare, la sublimitatea învataturilor sale, dar chiar la viata sa cea mai intima cu Tatal si cu dreptii din Vechiul Testament care trecusera de mult din aceasta lume, precum Moise si Ilie (cf. Mc. 9,2-10). A voit sa-i convinga de transcendenta firii sale divine, de Fiu al Tatalui, sa le dea siguranta mesianitatii lui, ca atunci când îl vor vedea înjosit, alungat, în postura profetului neînteles, murind pe cruce, sa creada în iubirea lui.

Câta grija a pus Isus când i-a trimis doi câte doi, ca atunci când unul cade, celalalt sa-l ridice; când unul afirma, celalalt sa confirme; sa fie mereu doi adunati în numele lui Isus, ca sa aiba siguranta ca el este mereu între ei (Mt 18,20); ca de pe aceasta sa cunoasca lumea ca ei sunt ai lui: de pe dragostea care îi uneste în aceeasi misiune de iubire divina (In 13,35). Cea mai convingatoare predica este pacea si iubirea dintre cei doi, viata traita pentru acelasi ideal. Îi trimite fara aur, fara argint si fara bani, fara încaltaminte si chiar fara toiag (afara de toiag, zice sfântul Marcu). De ce asa? Ca sa înteleaga importanta misiunii lor; ea nu trebuie compromisa cu nimic. Fariseii si carturarii îsi compromiteau predicile si învataturile lor tocmai prin ceea ce aveau sau pretindeau de la ascultatori. Isus îi trimite pe ucenicii sai mai saraci decât ultimul sarac, ca sa le arate ca misiunea lor este atât de importanta încât însasi Providenta se va îngriji de toate în cele mai mici amanunte, chiar pazindu-i de câini, fiind fara toiag.

Sfântul Luca adauga ca Isus le-a mai spus la plecare sa nu salute pe nimeni pe cale (Lc 10,4); adica sa se grabeasca atât de mult încât sa nu piarda timpul cu binetele, fiindca la evrei acestea se prelungeau destul de mult, mai mult chiar de un sfert de ora. Sfântul Ambrozie face aceasta remarca; Frumos este salutul, dar mai frumoasa este graba. Ea trezeste mai mult interesul trecatorilor si-i face cu luare aminte la misiunea lor. Cine nu-i curios sa afle de ce fuge unul sau altul si mai ales când fug mai multi împreuna? Graba arata urgenta unui lucru important care nu sufera amânare.

Isus le mai spune: În orice casa veti intra, ramâneti acolo pâna la plecare (Mc 6,10) si Nu umblati din casa în casa (Lc 10,7). Misiunea nu permite pierderea timpului cu umblatul, cu vizitele, asa cum spune un cântec popular destul de bine: Cine umbla prin vecini, nu mai prinde radacini, nu-si mai poate întocmi o gospodarie ca lumea; pe când misiunea lor este de a pune bazele unei noi împaratii dumnezeiesti.

Misiunea lor este atât de importanta încât, pentru ducerea ei la bun sfârsit, Isus îi înzestreaza pe ucenici cu carisme deosebite. Mai clar decât Marcu o spune evanghelistul Matei: Mergeti, le zice Isus, vestiti ca se apropie împaratia lui Dumnezeu; vindecati pe cei bolnavi, înviati pe cei morti, curatati pe cei leprosi, alungati diavolii. În dar ati primit, în dar sa dati! (10,7-8).

Misiunea lor este atât de importanta încât merita sa sufere oricât de mult, chiar oferindu-se pentru sacrificiul total. De aceea, Isus le-a spus: Iata eu va trimit ca pe niste oi în mijlocul lupilor. Va vor trimite în judecata si va vor biciui în sinagogile lor (Mt 10,16-17).

Ca sa-si poata împlini misiunea, ca ei sa aiba garantia succesului, Isus face o rugaciune plina de iubire catre Tatal, ca sa-i pazeasca de Cel Rau si sa-i sfinteasca întru adevar (In 17,9-17), adica sa nu-si caute în misiune propria marire, ci numai gloria numelui lui Dumnezeu.

Pentru o cât mai buna îndeplinire a misiunii încredintate, Isus le fagaduieste cea mai mare rasplata, o împaratie la fel de mare si stralucitoare precum este cea pe care Tatal însusi i-a pregatit-o lui, ca sa se bucure la masa împreuna cu el si apoi, în ziua cea de pe urma, sa fie judecatori impartiali pentru cele douasprezece semintii ale lui Israel (Lc 22,29-30).

Iar când ucenicii s-au întors si i-au spus plini de bucurie: Doamne, si diavolii ni se supun la numele tau, el le zice: Sa nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci pentru ca numele voastre sunt scrise în ceruri (Lc 10,17-20).

Misiunea apostolilor este atât de importanta încât, daca cineva nu le va da crezare si ascultare, va primi pedeapsa mai mare chiar decât aceea pe care o vor primi desfrânatii din Sodoma si Gomora în ziua judecatii de apoi (Mt 10,15).

Aici ar trebui sa stam si sa ne gândim serios: cum primim noi mesajul evanghelic, mesajul mântuirii? Îl cred? Îl traiesc?

Înca nu am terminat expunerea despre importanta misiunii apostolice, fiindca Isus fagaduieste cea mai mare rasplata, nu numai lor, apostolilor, dar si acelora care îi vor ajuta sa si-o îndeplineasca, zicând: Cine va primeste, pe mine ma primeste si cine ma primeste, primeste pe acela care m-a trimis (pe Tatal). Si cine va da chiar numai un pahar de apa rece unuia dintre acestia mici, pentru ca este ucenicul meu, adevar va spun, acela nu-si va pierde rasplata sa (Mt 10,40-42).

Trecusera doi ani si jumatate de când Isus trimisese pe ucenicii sai, doi câte doi, pentru prima data ca sa predice, ca un fel de repetitie înaintea trimiterii definitive dinaintea Înaltarii (cf. Mt 28,19). Isus le reaminteste de acest fapt, ca sa le dea mai mare încredere în cuvântul sau si le zice: Când v-am trimis fara punga, fara traista si fara încaltaminte, ati dus lipsa de ceva? Iar ei i-au raspuns: De nimic (Lc 22,35).

Toate acestea le-a facut Isus pentru sufletele noastre; si s-a rugat nu numai pentru ucenici, ci si pentru toti acei care prin cuvântul lor vor crede (cf. In 17,20) si vor marturisi ca el este Domnul si se vor mântui (Rom 10,9).

Datoria noastra este de a crede în iubirea lui divina, care ne poarta de grija, ne vrea mântuiti, adica sa devenim instrumente muzicale vii care cânta lauda lui Dumnezeu (Ef 1,12). Patriarhul Iacob a avut la Betel viziunea unei scari, care lega cerul cu pamântul, pe care îngerii coborau si urcau la tronul lui Dumnezeu (Gen 28,19). Betel înseamna Poarta Cerului. Cine traieste dupa cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli, el însusi predica la Betel ca profetul Osea, va vedea poarta cerului deschisa si el însusi va urca spre tronul Celui Preaînalt, fiindca fiii învierii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu în ziua de apoi (Mt 22,30).

Da, Doamne, sa fim si noi ca îngerii tai, acum si-n vesnicie! Amin.