Duminica a XII-a de peste an

Atentie la atentionare

Tema suferintei revine în Liturgia cuvântului de multe ori pe parcursul unui an bisericesc. Suferinta, realitate fizica, ramâne un mare mister din punct de vedere spiritual si din aceasta cauza trebuie sa elucidam multele aspecte pe care le îmbraca în fiecare zi, pentru a-i determina rolul de cruce în problema credintei.

Iob se plânge de un tratament nedrept, suferind nevinovat si Dumnezeu, în loc sa-i dea un raspuns direct, îi ofera ca subiect de reflectie întinsul marii, ca sa gaseasca raspuns la problema suferintei sale (lectura I-a). Azi, noi putem deduce din reflectia lui Iob asupra marii, ca suferinta este o carisma: i-a fost data celui nevinovat fiindca numai el putea fi în stare sa scoata din nemarginirea suferintei învatatura despre necesitatea învierii.

Ucenicilor, care se plâng în barca asaltata de valuri si de întunericul noptii de faptul ca Mântuitorul doarme, nu le vede necazul si nu le vine în ajutor, Isus le ofera ca subiect de meditatie slaba lor credinta, în perspectiva maririi ei prin scoaterea din necaz în chip minunat (lectura a III-a).

Raspunsul corect la problema suferintei se rezolva, dupa învatatura sfântul Paul, printr-o reflectie profunda asupra patimirilor lui Cristos (lectura a II-a).

Cunoastem necazul lui Iob. El avea sapte mii de oi, trei mii de camile, cinci sute de perechi de boi si cinci sute de asini si o mare multime de slugi (1,3). Bogatia reala a inimii lui Iob erau copiii sai: fii si fiice. Sabeenii, trasnetele furtunii si caldeii i-au nimicit toate bunurile materiale (1,15-17); bunurile inimii lui, fiii si fiicele, au fost nimicite de o furtuna care a prabusit casa în care se aflau toti si toate. În toate aceste necazuri Iob a spus cu credinta: Gol am iesit din sânul mamei mele si gol ma voi întoarce în pamânt. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat. Dar, dupa ce si-a pierdut sanatatea, sotia l-a aruncat pe o gramada de gunoi afara din oras ca pe un lepros (2,7-8), unde l-au gasit cei trei prieteni care l-au învinuit ca din cauza pacatelor a ajuns în halul acesta, fiindca Dumnezeu îl pedepseste pe om pentru pacate, ca dreptate, sau pentru a-l curati de pacate, ca milostivire. Iob se apara, sustinând ca nici una din variantele lor nu-i corecta, fiindca nu a pacatuit. Prietenii cauta sa-l convinga ca nu are dreptate, deoarece nu exista om fara pacat, ca Dumnezeu gaseste pete si în îngeri si chiar faptul de a se pretinde fara pacat este un pacat. Iob nu se simte vinovat în nici un fel si, ca urmare, neîntelegând planul lui Dumnezeu cu dânsul, începe sa se plânga de nedreptatea ce i se face, ca Dumnezeu nimiceste fara discernamânt pe cel desavârsit si pe cel viclean (9,22), ca nu-i pasa de cei deznadajduiti (9,23) si oricât ar fi de curat, el îl scufunda în noroi încât si vesmintele se scârbesc de pielea lui (9,30-31), si culmea suferintei: singuratatea - Eu sunt singur cu mine însumi (9,35). (Singuratate de care se plânge Isus pe cruce).

Iata conditia omului pe pamânt: se moare alergând dupa fericire; se ajunge la disperare când fericirea este cel mai aproape; ea se obtine când în sine nu mai exista nici o speranta. Si toate acestea pentru a ajunge la o convingere: izvorul fericirii nu-l are nimeni în sine, ci este numai în Dumnezeu-Tatal. Fapt pentru care însusi Isus a strigat ca om: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mc 15,34).

Durerea, chiar daca nu-i atotputernica, întrece puterile omului si ca atare îl poate duce la frica, groaza, disperare si moarte. Conform legii contrariilor din filozofie, durerea ne confirma puterea de atractie a fericirii. Destinul fericirii, pus de Creator în firea omului, îl face sa înfrunte frica, durerea, disperarea si moartea. Martor credincios ne este Fiul Omului.

În ce directie l-a dirijat, ce sens i-a dat Dumnezeu lui Iob când i-a cerut sa reflecteze asupra întinsului marii? Durerea poate fi atât de mare încât sa n-o poti cuprinde cu vederea umana, dar are hotare si o poate învinge numai acela care se desprinde de limitele sale egoiste: Pâna aici vei veni si mai departe nu vei trece; aici se va frânge trufia valurilor tale!

Oricât ar fi marea de mare, tot are hotare. Omul este mult mai mic în spatiu, dar mult mai mare în spirit si n-ar vrea hotare, de aceea sufera când trufia sa se loveste de propriile limite. Numai nemarginitul Dumnezeu, care ne cheama sa ne identificam cu el, poate fi remediul suferintei. Ca sa ajungem partasi ai naturii divine (2Pt 1,4), trebuie sa ne nastem la o viata noua. Suferinta se naste din vechi si nou. Ca sa fiu nou, trebuie sa ma rup de vechiul eu. Când Iob a ajuns sa se rupa total de eul vechi, s-a îmbracat în omul nou si a lansat în universul uman conceptul învierii: Cred ca Rascumparatorul meu traieste si în ziua cea din urma din pamânt ma voi scula si cu ochii mei îl voi vedea (19,25).

Numai învierea ne va naste la o viata noua ca sa-l vedem pe Rascumparatorul nostru. Dar aceasta nastere trebuie s-o acceptam în mod constient si responsabil, ca sa ne îmbracam cu mantia lui Cristos glorios.

Suferintele sfântului Paul au fost multe. Atacat în însusi ministerul sau apostolic, cu insinuari josnice privitoare la persoana sa, un trimis al Satanei în carnea sa îl va palmui mereu (2Cor 12,7), el reuseste sa-si subordoneze propria aparare pe tema principala a scrisorii: legitimitatea ministerului sau apostolic pentru a salva interesele lui Cristos, adica autenticitatea si unicitatea evangheliei. Sfântul Paul vrea sa spuna: Chiar daca n-as fi apostol autentic, faptul ca va vestesc o evanghelie autentica si unica spre împacarea voastra cu Dumnezeu, ca sa va nasteti la viata noua în Cristos, ma face apostol autentic; iar voi, ascultându-ma, deveniti crestini autentici si cooperatori apostolici, conlucrati la raspândirea evangheliei, la marirea împaratiei lui Dumnezeu. Angajându-se în propria aparare, dar pe baza argumentelor divine, are la baza dragostea care creeaza si comunica valori stimulatoare pentru partener, pentru a se realiza pe el însusi. Omul, aparându-se prin ceea ce este - creatura a lui Dumnezeu - si prin ceea ce a primit - suveranitate peste celelalte fapturi -, dar mai ales prin ceea ce a devenit în Cristos - om nou -, are toate sansele afirmarii în cadrul cosmic în care este plasat. Si daca lumea nu este perfecta, trebuie sa sufere, aceasta se datoreaza faptului ca omul nu se comporta conform cu menirea sa de creatura, cu drept de suveranitate, de a da nume celorlalte fapturi (Gen 2,19), adica de a le da o destinatie, un sens spre un scop nobil. Fiindca omul nu se angajeaza prompt, de bunavoie si cu toata libertatea în realizarea menirii sale, de aceea sufera si se tânguie ca Iob sau si mai rau. Numai în Dumnezeu el se depaseste pe sine la infinit (dupa Blaise Pascal).

Tendinta omului de a se apara conform celor trupesti constituie o tendinta malefica de a ucide cele ale spiritului, cele ale lui Dumnezeu si chiar pe Dumnezeu însusi, tendinta de a-l exclude din viata proprie, de materializare a toate, ceea ce face ca istoria lumii sa fie nespus de furtunoasa. Cei necredinciosi declara ca Dumnezeu a murit; cei mai putin credinciosi afirma ca doarme, indiferentii sustin ca este nepasator, ironicii ca este plecat în concediu, platonicii ca este multumit în sine si nu-i pasa de noi etc.

Dar noi? Noi ne miram ca în mijlocul unei furtuni atât de naprasnice pornite din blasfemii, Dumnezeu tace; uneori, cuprinsi de spaima, am vrea sa strigam: Doamne, trezeste-te ca pierim! Suferim de frica mortii pentru ca nu traim din credinta: nu vestim moartea Domnului si nu marturisim învierea lui pâna când va veni, fiindca nu cunoastem iubirea si nu credem într-însa (cf. In 4,16), fiindca iubirea nu are somn, ci chiar când se pare ca doarme, inima vegheaza.

Nu stiu daca, dupa cele spuse, ar mai fi cazul sa credem ca Dumnezeu tace, când de fapt ne vorbeste prin fiecare lucru ce ne înconjoara. Nu cunoastem limbajul iubirii. Dar daca ni se pare ca tace, trebuie sa stim ca si tacerea are logica limbajului sau, care constituie un raspuns la multe probleme. Însusi Isus s-a aparat prin tacere la judecata în fata lui Pilat si mai ales în fata lui Irod (cf. Lc 23,9).

Din tacerea lui Dumnezeu deducem:

1) dreptul la secret este personal si uman; cu atât mai mult este divin;

2) însusi Dumnezeu este în imposibilitatea de a se defini stiintific pe masura priceperii noastre finite;

3) orice raspuns venit din partea lui ridica zeci de alte probleme care cer un alt raspuns;

4) credinta poate raspunde mult mai bine decât stiinta si o ajuta sa se dezvolte (nimeni nu porneste într-o expeditie stiintifica daca nu crede în existenta a ceva înca necunoscut);

5) deseori omul poate obtine singur ceea ce doreste, dar se tânguie în zadar (precum nora cu drobul de sare);

6) cautarea îsi are farmecul ei si orice descoperire devine o cucerire a libertatii si o afirmare a personalitatii. Dumnezeu nu vrea sa ofere omului raspunsuri prestabilite, ci îl vrea colaborator cauzal în istoria mântuirii.

Doamne, ajuta-ne, ca prin fiecare lucru ce ne înconjoara, sa gasim calea spre tine!

Amin.