Duminica a XI-a de peste an

Viitor de aur

Exista multe scrieri apocrife de la începutul Bisericii. Autorii adevarati sunt necunoscuti, dar, sau ei însisi sau comunitatea, le-au atribuit unor personaje istorice bine cunoscute si distinse, pentru a dobândi o mai mare autoritate. Printre scrierile apocrife se afla si Evanghelia dupa sfântul Toma. În ea gasim urmatoarele afirmatii: Ucenicii au spus lui Isus: Spune-ne cum va fi sfârsitul! Isus le-a raspuns: Voi ma întrebati despre sfârsit, dar ati descoperit oare începutul? De fapt, sfârsitul va fi acolo (la fel) unde a fost începutul. Fericit omul care cunoaste începutul, fiindca el nu va gusta moartea.

Liturgia cuvântului de azi ne ofera învatatura sfânta despre începutul si sfârsitul omului, ca sa nu guste moartea, daca vrea.

Dumnezeu este acela care a aruncat în brazda pamântului germenul vietii umane. El a oferit omului o mare speranta, un viitor de aur în Cristos, cu Cristos si pentru Cristos, pentru gloria vesnicului Dumnezeu si a omului în sânul sau.

Profetul Ezechiel, folosindu-se de o parabola, anunta o noua si grandioasa lucrare a lui Iahve. Folosindu-se de un batrân cedru din Liban, Domnul îi va lua cea mai frageda odrasla din vârf si o va planta pe muntele Sion. Din aceasta ramurea, care nu-l reprezinta pe altcineva decât pe Mesia, se va dezvolta un arbore cu dimensiuni uriase, cosmice si, la umbra lui, se vor adaposti toate pasarile cerului. Din aceasta viziune se desprinde si caracterul miraculos al împaratiei lui Dumnezeu, fiindca cedrul nu se înmulteste prin butasi, prin transplant de ramuri; daca ramurica din Liban se prinde în Sion, este un lucru minunat, cu atât mai mult cu cât se considera ca aceasta ramurica este uscata. Zamislirea lui Mesia dintr-o fecioara, în acea vreme considerata ramura uscata, fiind fara casatorie, contrar firii, anunta interventia miraculoasa a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

S-a adeverit profetia lui Ezechiel în Cristos? A devenit Mesia? Este Cristos un arbore cosmic? Îsi gasesc în el adapost, odihna si fericire toti oamenii, întreg universul si tot paradisul ceresc?

Toate câte fac si vor face parte din împaratia lui Dumnezeu - toate pasarile cerului - în el îsi vor gasi dreptatea, bucuria si pacea (cf. Rom 14,17). Raspunsul definitiv apartine sfârsitului, dar începutul confirma deja sfârsitul: împaratia sa creste, inima blânda si smerita a lui Isus ofera odihna tuturor acelora care se straduiesc sa învete blândetea si smerenia (Mt 11,29). Nu trebuie sa cautam aceasta crestere a împaratiei mesianice în cantitate, facând statistici cu numarul membrilor care apartin de Biserica lui Isus, desi exista si aceasta, ci într-o crestere în calitate, în patrunderea cât mai profunda si trairea cât mai activa a mesajului evanghelic în societate, în transpunerea lui în legi internationale de care trebuie sa asculte toate natiunile, chiar si cele necrestine. În Biserica lui Cristos nu cantitatea ofera odihna, multumire si fericire inimii omenesti; fiindca din multimea crestinilor vom întâlni foarte multi care se comporta mai rau decât pagânii, se razboiesc si se omoara în numele lui Cristos; dar în Biserica trebuie sa cautam calitatea superioara a vietii pe care o da trairea evanghelica, fiindca numai calitatea superioara a învataturilor lui Cristos poate da modele de sfintenie si poate sa mareasca numarul membrilor.

Facem parte din pasarile cerului care se adapostesc la umbra acestui arbore cosmic? Tot ce are aripi se va odihni la umbra ramurilor lui, în sânul Bisericii lui Isus. Ea seamana mereu cuvântul lui Dumnezeu pe pamânt si chiar în întreg universul prin mijloacele moderne de comunicatie. Sfintii si-au aflat mereu linistea, pacea si multumirea; de la ucenicii lui Isus (cf. Lc 10,17) si pâna la cei mai de rând dintre oameni (cf. 1Pt 1,6), au facut experienta fericirii de a se înalta pe aripile rugaciunii, postului, pomenilor si miilor de jertfe zilnice, zburând spre viitorul de aur.

Sfântul Paul anunta interventia lui Dumnezeu în istoria omului de la Cristos si pâna la sfârsitul lumii (lectura a II-a). Dupa o perioada de perplexitate, de framântari si de lupte, dupa o perioada de credinta, vor urma siguranta, linistea, lumina, pacea deplina. Dupa acest exil pamântesc, Dumnezeu ne va duce la domiciliul vesnic. Dar înainte de a intra în lacasul de pe urma, vom fi supusi unui examen final asupra vietii pamântesti în fata lui Cristos, referitor la legea de aur a caritatii (cf. Mt 25,31-46). Fiindca unele fete bisericesti de atunci se credeau autorizate sa influenteze mersul istoriei prin judecati si condamnari, sfântul Paul le arata ca Dumnezeu singur, fiindca numai el a pus samânta împaratiei sale pe pamânt, are acest drept si nu-l va folosi decât la judecata finala. Acum nu este timpul judecatilor si condamnarilor, fiindca suntem în exil, suntem chemati la munca apostolica. Acum trebuie sa dorim a fi cât mai aproape de Cristos, de Bunul Pastor, fiindca cine este condus de el, chiar daca este mic, devine mare; si cel care este mare alaturi de Cristos nu poate fi nici judecat si nici condamnat. Dumnezeu intervine în istoria lumii, ca si în viata fiecarui om în parte. Fata de toti el este acelasi Tata ceresc, da tuturor, dar în traista nu pune nimanui.

În aceasta ordine de învataturi se înscrie si lectura a III-a. Isus arata ca semanatorul, dupa aruncarea semintei, intervine doar la seceris, facând aluzie la profetul Ioel (4,13), care vorbea despre judecata din urma.

Prin aceste parabole si asemanari, Isus vrea sa dea o riposta ideilor si aspiratiilor mesianice ale fariseilor care credeau ca pot grabi sosirea împaratiei prin posturi, pocainta, prin observarea stricta a legii si a tuturor datinilor stramosesti pe care le înmulteau si le puneau pe umerii celor nevoiasi si condamnau pe toti acei care nu erau de parerea lor, excluzându-i din proprie initiativa de la aceasta împaratie, ca si cum ei ar fi fost detinatorii cheilor de la intrare. Pe de alta parte, zelotii, ramura fanatica a fariseilor, încercau sa implanteze împaratia prin violenta si cereau rezistenta armata contra romanilor, asasinând multi nevinovati, ca si cum ei ar fi fost judecatorii si mandatarii acestei împaratii, lui Dumnezeu revenindu-i doar rolul de spectator si partizan ascuns, gata sa intervina numai când ei ar fi în pericol de înfrângere. Apocalipticii erau convinsi ca pot stabili cu precizie, folosind diferite calcule cabalistice obscure (sens ocult al Bibliei, interpretare bazata pe numere si litere, practici magice, ora si locul manifestarii glorioase a lui Mesia. Isus înlatura aceste aberatii si afirma clar si solemn ca împaratia este opera lui Dumnezeu si nu a oamenilor. Parabolele, în totalitatea lor, pun în evidenta inaptitudinea si caducitatea instrumentelor omenesti care numai în mâna lui Dumnezeu pot deveni folositoare la realizarea împaratiei sale.

Cautând sa ne plasam în mâna lui Dumnezeu, ne plasam în optica sfântului Paul care afirma în mod categoric: Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu singur a dat cresterea (1Cor 3,6). În felul acesta putem spune ca cele trei lecturi de azi se aliniaza în a afirma libertatea si totala initiativa a lui Dumnezeu din istoria lumii în care si-a plasat împaratia, iar menirea omului este aceea de a învata, ca sa stie toti copacii padurii ca eu sunt Domnul, adica Iahve este cel de la care ne vine tot binele si prin care putem deveni domni în împaratia lui, asa cum a proclamat-o Isus: Împaratia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (Lc 17,21).

Toti trebuie sa fim constienti de responsabilitatea pe care o avem de a ne înscrie corect în împaratia lui Dumnezeu, asa cum ne învata Cristos - Pe dânsul sa-l ascultati (Mc 9,7) - împaratie care se afla în plina desfasurare si dezvoltare si care va ajunge la desavârsire abia la încheierea istoriei acestei lumi.

Cine este constient ca începutul, initiativa si dezvoltarea acestei împaratii apartin caritatii lui Dumnezeu, oferind tuturor oamenilor speranta într-un viitor de aur, va crede si va nadajdui, iar nadejdea si credinta prin Cristos vor rodi împaratia iubirii, împaratia vesnica a lui Dumnezeu, numai în care putem gasi adapost si odihna, poate fi fericit si în nefericirea de acum, fiindca în Dumnezeu începutul si sfârsitul sunt egale cu sine însusi, cu iubirea sa. A crede în iubirea începutului înseamna a avea garantia fericirii sfârsitului.

Amin, amin.