Duminica a X-a de peste an

Dusmanul binelui

Se spune ca azi sunt multi crestini care nu mai cred în existenta diavolului. Faptul ca sunt ispititi nu li se pare un argument care ar necesita o putere supranaturala. Personificarea Celui Rau apartine, se spune, unor vremuri care au apus, în care omul se credea un instrument la cheremul fortelor cosmice. Mitologia populara de ieri este respinsa azi si ceea ce se numea posedare demonica este o trauma psihologica a carei profunzime încearca sa o sondeze stiinta moderna.

Sunt din ce în ce mai evidente încurcatura si dezgustul cu care exegetii si unii teologi moderni vorbesc despre Satana si despre puterile Raului. Dar pericopele evanghelice, în care se vorbeste clar despre Cel Rau, ne invita la reflectie. Mai ales experienta pe care o face omul prin pacat îl constrânge sa admita ca el a cedat ispitei datorita faptului ca Cel Rau se afla în mod obiectiv înscris în realitate, mai înainte chiar ca el sa consimta printr-un act liber al vointei sale. Aceasta înseamna ca, pacatuind, omul are constiinta ca devine parte activa a unei solidaritati cu Cel Rau prin pacat, care persista si cauta sa includa alte creaturi spirituale dinafara omului (cf. Messale dell`assamblea cristiana).

Liturgia cuvântului de azi ne îndreapta atentia spre acel personaj ciudat, despre care ne informeaza chiar prima pagina a Bibliei, ca se misca sub forma de sarpe. Sarpele, în acea vreme, era zeu canaanean; prin urmare nu-i divinitate, ci creatura înclinata spre rau; era zeul sexualitatii, fecunditatii si ca atare favoriza desfrâul. Sarpele mai era considerat semnul întelepciunii fiindca în caz de pericol îsi ascunde capul si Scriptura îl prezinta ca pe un atentator la calcâiul femeii. Pe calcâi se afla centrul de greutate al omului. A-l scoate pe cineva din echilibru înseamna a-l doborî la pamânt, a-l învinge. Dumnezeu fagaduieste protoparintilor o samânta care nu-si va putea pierde echilibrul, si prin ea se va redresa tot omul.

Isus numeste Sarpele viclean drept principe al acestei lumi dezechilibrate, principele întunericului, fiindca pe întuneric se dezechilibreaza omul cel mai usor. Acestui principe al întunericului, caruia sfântul Paul i-l da pe incestuosul din Corint ca sa-l pedepseasca în trup, cu care el însusi se afla în conflict continuu - Mi s-a pus un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, ca sa ma loveasca peste obraz, ca sa nu ma mândresc (2Cor 12,7), îl întâlnim foarte des în paginile evangheliei: ispiteste pe Isus (Lc 4,3-13), stapâneste pe cei posedati prin forta supraomeneasca (cf. Lc 8,2; Fap 10,30). Sfântul evanghelist Ioan îl descrie ca fiind dintru-nceput ucigas de oameni si tatal minciunii (In 8,44). El este autorul principal al vânzarii si tradarii lui Isus de catre Iuda Iscarioteanul (cf. In 13,2); dar uneltirile lui sunt nenumarate (cf. Ef 6,11).

Toti oamenii de buna-credinta considera ca însusi diavolul se lupta azi ca lumea sa nu creada în existenta lui; si aici are cel mai mare succes.

Nenorocirea noastra nu consta în faptul ca diavolul exista, ci ca a adus si continua sa aduca pacatul în lume si a dezbinat omenirea în patru parti: 1) a despartit pe om de Dumnezeu - si Adam se ascunde din fata lui ca un copil vinovat si îi este teama; or, dupa cum spune sfântul Ioan ca în iubire nu este frica, fiindca frica presupune o pedeapsa si astfel, cel ce se teme se simte vinovat, vrednic de pedeapsa si asa da dovada ca nu a ajuns la desavârsirea iubirii (cf. 1In 4,16), nici fata de Dumnezeu si nici fata de aproapele, cum se vede din faptul ca Adam arunca vina pe Eva si indirect pe Dumnezeu însusi fiindca i-a dat-o. Tot asa ne ascundem si noi: unii în alcool, altii în tutun, altii în romane, altii în batutul strazilor, în discoteci, cinematografe, sport etc.; apoi se da vina pe altii: pe lumea înconjuratoare, pe parintii care nu au dat educatie, pe ereditate, pe mediul poluat etc.

2) Pacatul a adus ruptura omului cu sine însusi. Pierzând starea de nevinovatie, kardiognosia despre care am mai vorbit si alta data, omul - Adam - devine constient de propria goliciune si se rusineaza, simte ca s-a rupt ceva în fiinta lui, ca nu mai este cel dinainte, nu mai este el însusi, ca îi lipseste ceva, ceea ce îl face sa se mânie, sa intre într-un fel de dusmanie cu sine însusi. Cum spune si sfântul Paul: Vad în mine o alta lege, care se împotriveste legii mintii, din care cauza fac raul pe care nu-l vreau si nu binele pe care îl vreau (Rom 7,21-23).

3) Ruptura s-a produs între om si ceilalti oameni. Oamenii - Adam si Eva - la început si apoi toti urmasii lor se vor rusina unul de altul, vor avea ceva de ascuns unul fata de altul, se vor banui unul pe altul, se vor teme unul de altul si nu vor întârzia sa se ucida unul pe altul. Între om si om s-a interpus o bariera enigmatica menita sa tulbure si sa împiedice franchetea raporturilor interpersonale. Dragostea, singurul lucru care ar fi putut sa-i multumeasca, degenereaza, devine nesanatoasa, animalica, instinctuala, chinuitoare, duce la parasirea de sine si la aservire reciproca - Dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapâni peste tine (Gen 3,16), adica actul intim al sexualitatii nu va aduce niciodata o satisfactie deplina. Pe de alta parte, desi se duce o lupta continua pentru un echilibru uman, egalitatea dintre barbat si femeie nu se va realiza niciodata.

4) A patra ruptura provocata de pacat este cea dintre om si natura înconjuratoare. Pacatul nu are numai urmari sociale si terestre, ci chiar cosmice. Pacatul a pus dusmanie între om si lumea animala, între om si mediul ambiental. Pamântul este osândit la nerodnicie; natura, facuta pentru om si prietena lui la început, devine muta, enigmatica, sterila si chiar ostila prin spini si palamida. Ca sa-i smulga o taina, omul trebuie sa-si întrebuinteze la maximum capacitatea sa intelectuala si forta fizica; si nici atunci nu are siguranta ca ceea ce a descoperit nu se va întoarce într-o zi împotriva fericirii sale. Creatura, supusa de omul decazut devine disperata, blestemata, pamânt osândit care într-o zi va arde cu tot ce este pe el si în jurul lui (2Pt 3,7). Un peste pasnic pâna azi, pestele ferastrau, simtind ca omul i-a devenit dusman, ca îl pescuieste pâna la exterminare, face tot mai multe victime printre pescari, sare din apa si-i strapunge ca o sulita. Pamântul a început sa se scuture mai des de povara unor colosi din fier beton si ciment în care se adapostesc tot mai multi raufacatori si urzesc planuri criminale, strivind pe cât mai multi. Apa si aerul se ridica în uragane pe neasteptate si distrug tot ce întâlnesc în cale. Pustiurile îsi întind tot mai mult mantiile nisipoase si cuceresc solurile roditoare. Multe animale marine, care daca nu dispar din cauza poluarii apelor, se sinucid într-un mod misterios.

Daca prima lectura ni l-a descoperit pe Cel Rau si urmarile pacatului, celelalte doua ne ofera remediul pentru a fi victoriosi asupra Satanei.

Isus a spus: Daca eu alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamna ca a ajuns la voi împaratia lui Dumnezeu (Lc 11,20). Ne înscriem si intram în aceasta împaratie biruitoare asupra pacatului, diavolului si asupra mortii printr-o credinta ferma în cuvântul lui Dumnezeu, adeverit prin învierea lui Cristos, care ne va învia si pe noi (lectura a II-a).

Numai alaturi de Isus îl putem birui pe Satana, fiindca, împlinind vointa lui Dumnezeu asemenea lui, îi devenim frate, sora si mama, adica rude de har cu drepturi depline la mostenirea cereasca, dar si la biruinta asupra întunericului, mai ales prin sfânta Împartasanie care ne reda nevinovatia menita sa restabileasca unitatea cu noi însine, cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea înconjuratoare.

Petru Venerabilul, abate de Cluny, povesteste urmatorul fapt cum, un muribund împietrit în faradelegi, ars de sete din cauza febrei, a cerut un pahar cu apa rece. Pentru a se converti, Dumnezeu a permis, datorita credintei si rugaciunilor celor din jur, sa i se arate doi diavoli într-o forma oribila, aducându-i un pahar cu apa rece din iad. Fiindca pacatosul s-a îngrozit si nu voia sa ia racoritoarea din infern, cei doi diavoli au aruncat numai o picatura din pahar, zicând: Iata racoritoarea celor osânditi! Picatura a trecut precum glontele prin bratul bolnavului, arzându-i carnea si osul. În chinuri groaznice si-a dat sufletul. S-au adeverit cuvintele lui Isus: Tot pacatul se va ierta, dar cel savârsit împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta si nici în cel viitor.

A pune la îndoiala existenta Satanei, pe care Sfânta Scriptura o pune în evidenta atât de clar, a nu te angaja cu toate fortele împotriva portilor iadului, este pacat împotriva adevarului evident, împotriva Duhului Sfânt. Satana a învatat sa se ascunda, ca oamenii sa nu mai creada în existenta lui.

Din pacate, si Biserica a dat uitarii o rugaciune atât de folositoare adresata sfântului Mihail arhanghelul dupa fiecare sfânta Liturghie, prin care credinciosii se puneau sub ocrotirea lui pentru tot restul zilei, ca sa biruie pe Cel Rau. Cel putin noi sa nu uitam ca Dumnezeu ne-a încredintat unui înger pazitor si sa-i fim recunoscatori! Amin.