Duminica a VII-a de peste an

Priviti o lume noua

Astronomii sustin ca si azi se nasc noi stele. Afirmatia constituie o chemare de a privi cât mai des bolta cereasca nutrind speranta de a descoperi o noua stea norocoasa. Desi unele dintre ele sunt de zeci, sute si chiar de mii de ori mai mari decât soarele, nu le putem vedea cu ochiul liber si chiar daca am avea la îndemâna cele mai puternice telescoape din lume, tot le-am zari ca fiind destul de mici sau chiar deloc, fiindca unele se ascund în spatele altora si nu se vor vedea niciodata. Atunci, la ce bun?

Dumnezeu invita pe contemporanii profetului Isaia, prin gura acestuia, sa priveasca o lume noua. Dumnezeu Tatal vede aceasta lume noua în Cristos, Fiul sau, care avea sa vina si sa apara ca om pe pamânt si sa formeze o împaratie de preoti, un neam sfânt, un popor regesc, dintr-un rest, asa cum o va defini sfântul Petru mai târziu (cf. 1Pt 2,9-10). În acest rest sfânt (Gen 6,17 s.u.; Zah 9,7; Rom 11,5) ei trebuiau sa vada viitorul. Acest rest sfânt, viu, prezent si activ, îl astepta pe Mesia.

A privi viitorul în samânta înseamna a trai prezentul în speranta. Speranta este începutul bucuriei. Dumnezeu nu lasa niciodata lumea fara speranta, fara bucuria în samânta (lectura I-a).

Ceea ce Dumnezeu fagaduieste, da harul pentru a se împlini. Harul este începutul bucuriei în Dumnezeu. El este credincios legamântului sau, chiar daca omul nu-si respecta cuvântul dat, chiar daca se poticneste si cade, iar din cauza caderii i se pare ca speranta a fost doar o iluzie. Sfântul Paul ne arata cum putem recupera speranta fericita, cum putem avea garantia împlinirilor celor fagaduite de Dumnezeu: îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor ca sa zamisleasca în fiecare omul cel nou dupa chipul si asemanarea lui Cristos. Dumnezeu a fagaduit si fagaduinta sa a devenit da în Isus, ca sa fie da si viata noastra în Cristos spre gloria Tatalui. Viata noastra este da în Isus, când devenim iubire vie prin Duhul Sfânt (lectura a II-a). Numai primindu-l pe Isus în sfânta Euharistie Duhul Sfânt face sa ne nastem la viata cea noua în Cristos, fiindca numai aici el gaseste materia prima, germenul dumnezeirii si al omenirii, pentru a forma o noua existenta numai din iubire.

Afara de speranta si iubire, care au legat si vor lega întotdeauna lumea de Dumnezeu, a treia veriga este credinta. Evanghelia zilei ne ofera o multime de motive pentru a da continut si sens vietii noastre prin credinta.

Credinta da nastere în sufletul omului la sentimente de mila si compasiune fata de toti cei care sufera. Numai oamenii fara credinta considera pe cei bolnavi, pe cei batrâni, pe cei handicapati ca pe niste paraziti neproductivi, care ar trebui eliminati pentru a înlesni prosperitatea materiala a omenirii.

Isus a privit cu satisfactie credinta acelor barbati care l-au adus pe paralitic, fiindca, lucrând prin caritate (Gal 5,6), ea este totdeauna inventiva în a ajuta pe aproapele: îl coboara prin acoperis în fata lui. Credinta este aceea care îi uneste pe oameni într-un efort comun pentru a lichida sau pentru a reduce cât mai mult necazurile din lume. Credinta acelor oameni care l-au luat cu targa pentru a-l duce la Isus i-a dat paraliticului speranta fericirii ca se va însanatosi, i-a dat cainta de pacate si dragostea fata de semenii cu o inima atât de mare. Credinta este atotputernicia celui slab, dupa cum ne-o arata Isus însusi când spune: Aveti credinta în Dumnezeu! Adevarat va spun, de va zice cineva acestui munte: Ridica-te si arunca-te în mare si nu se va îndoi în inima sa, ci va crede ca tot ceea ce a cerut i se va face, cu siguranta i se va face (Mc 11,23). Tot credinta este izvorul miraculos al nemuririi: Aceasta este vointa Tatalui care m-a trimis, ca tot cel ce vede pe Fiul si crede în el, sa aiba viata vesnica (In 6,40).

Credinta îl sileste pe Isus sa se descopere ca Fiu al lui Dumnezeu care iarta pacatele si vindeca în chip minunat; iar lipsa credintei din oameni îl face plin de mila fata de astfel de fiinte incomplete, precum fariseii si carturarii. Isus vrea sa-i aduca pe calea credintei prin profeti. Când le spune: Dar ca sa stiti ca Fiul Omului are putere de a ierta pacatele, nu face altceva decât sa le aduca aminte de cele spuse de Daniel profetul, care zice: M-am uitat în timpul revelatiilor mele de noapte si iata ca pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre cel batrân de zile si a fost adus înaintea lui. I s-a dat stapânire, slava si putere împarateasca, pentru ca sa-i slujeasca toate popoarele, neamurile si oamenii de toate limbile. Stapânirea lui este o stapânire vesnica si nu va trece niciodata, caci împaratia lui nu va fi nimicita în veci (7,13-14). Dar pe când paraliticul primeste ajutorul celor care cred, carturarii si fariseii refuza marturia profetului despre Isus si astfel îsi vor atrage acel Vai voua repetat de opt ori (cf. Mt 23,13-29) si acea dojana aspra: Serpi, pui de napârci, cum veti scapa de osânda iadului? (cf. Mt 23,33).

Credinta duce la descoperirea sensului suferintei. Care dintre farisei si carturari, daca ar fi fost în locul paraliticului, n-ar fi fost dispus sa creada, numai sa fie vindecat? Iata necesitatea suferintei: ea îl ajuta pe om sa primeasca mesajul divin, sa ajunga la mântuire, la fericire; îi da posibilitatea sa-si afirme darul sfânt al libertatii si sa aduca o contributie demna de realizarea unei lumi noi în care fiecare sa poata spune semenului sau: Credinta ta te-a mântuit, asemenea lui Isus (cf. Mt 9,22).

Este atât de necesar sa ne rugam cu apostolii: Doamne, mareste în noi credinta! (Lc 17,5).

Isus i-a iubit pe bolnavi. Când a dat apostolilor programul misiunii lor, le-a spus: Îngrijiti bolnavii, înviati mortii, curatiti leprosii, scoateti diavolii (Mt 10,8). Isus se identifica el însusi cu bolnavii si asteapta mângâiere. Iubirea bolnavilor este semnul credintei adevarate. Cei care vor fi condamnati la judecata de pe urma vor avea pe constiinta si acest pacat al neglijarii bolnavilor si vor trebui sa auda cu durere cuvintele supremului Judecator: Plecati de la mine, blestematilor, în focul cel vesnic, fiindca am fost bolnav si nu m-ati cercetat (Mt 25,36).

Printre multele minuni savârsite la Lourdes este enumerata si aceasta: o calugarita tânara s-a îmbolnavit grav si în câteva zile si-a pierdut complet vederea; apoi, la fel de rapid i-au paralizat capul si picioarele. Medicii erau unanim de acord ca acest caz este fara nici o speranta de vindecare. Preotul i-a dat ultimele taine ale muribunzilor. Surorile care o înconjurau se rugau lui Dumnezeu sa o primeasca în cer în ziua de 15 august, sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, care era aproape. Calugarita fusese învatatoare la o scoala si copiii o iubeau mult. Când au auzit ca este pe moarte, au început sa se roage Maicii Domnului pentru vindecarea ei. Si Isus, privind la credinta, dragostea si nevinovatia lor, a trimis-o pe mama sa cereasca sa o aline. Deodata, bolnava care atipise, se trezeste dezmierdata pe frunte de mâna blânda a unei doamne care avea în jurul capului sau o coroana cu douasprezece stele. A recunoscut-o, era Maica Domnului. Pe când o privea plina de uimire si de fericire imensa, sfânta Fecioara Maria i-a zâmbit dulce si s-a înaltat la cer. Când a disparut, maicuta, care pâna în acel moment era paralizata, s-a ridicat din pat si a spus infirmierei: Am vazut-o pe Maica Domnului. M-am vindecat.

Mare a fost credinta celor mici! Cu atât mai mare trebuie sa fie si credinta noastra!