Duminica a IV-a de peste an

Cheia succesului: sfintenia

Desi în decursul celor doua mii de ani de existenta Biserica a avut de înfruntat nespus de multe greutati, ea nu numai ca nu a fost nimicita, ci a crescut si s-a întarit tot mai mult. Cauza? Sfintenia lui Isus, autorul si capul Bisericii.

Prima lectura de azi ne vorbeste despre profetul ales si chemat de Iahve care, traind din cuvântul si pentru cuvântul lui Dumnezeu, era sfânt si apara sfintenia operelor divine, prevestind prin cuvânt si prin faptele bune sfintenia viitoare în care va aparea Mesia si se va impune ca profetul prin excelenta.

Lectura a II-a ne vorbeste despre sublimitatea fecioriei. Fecioara, ca si profetul, se lupta pentru aceeasi cauza: sa sfinteasca în sine si în altii lucrarile minunate ale Creatorului. Ea, traind din cuvântul si pentru cuvântul Domnului, este sfânta si prin sfintenia vietii prevesteste venirea a doua a lui Mesia si starea definitiva a acelora care îl vor însoti pentru vecie, fiind ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Fragmentul evanghelic de azi ne arata ca toata maretia lui Cristos si a operelor sale sta în sublimitatea sfinteniei în care este îmbracata firea sa omeneasca. Înca din prima clipa a zamislirii Isus este atât de sfânt încât arhanghelul Gabriel, înainte de a-i spune ca numele îi va fi Isus, îl defineste ca sfânt: Sfântul care se va naste din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu (Lc 1,35). A trait atât de curat încât a fost singurul om din lume care a îndraznit sa provoace pe adversarii sai cu cuvintele: Cine dintre voi ma poate învinui de pacat? (In 8,46). El a îndemnat pe oameni la pocainta; a aratat ca toti au trebuinta de iertarea lui Dumnezeu sau a confratilor; el însusi acorda iertarea pacatelor femeii pacatoase din casa lui Simon Leprosul (cf. Lc 7,49), femeii prinsa în adulter (cf. In 8,11) si atâtor bolnavi pe care îi vindeca si carora le spunea: Ti se iarta pacatele (cf. Mc 2,3). Pe el însa nu-l vedem niciodata rugându-se pentru iertarea pacatelor proprii, nu-si bate pieptul, nu plânge, nu regreta ca ar fi facut ceva rau, nu-i preocupat de mântuirea lui, nu se întristeaza de vinovatia sa, nu se teme de judecata lui Dumnezeu. Constiinta lui este curata, fara pata, de o seninatate si de o liniste dumnezeiasca. Cu aceasta liniste si seninatate sublima îi îndeamna pe toti: Fiti sfinti, pentru ca eu sunt sfânt (Lev 11,44; 1Pt 1,16). Si cine l-a cunoscut mai bine pe Isus decât ucenicii sai? Daca Petru, pe care l-a pus piatra de temelie a Bisericii sale (cf. Mt 16,16-18), marturiseste când îi mustra pe evreii care l-au rastignit pe Isus, ca s-au lepadat de cel sfânt si drept (Fap 3,14), acelasi lucru îl recunoaste si Iuda Iscarioteanul care l-a vândut si care, aruncând cei treizeci de arginti în templu, zice: Am vândut sânge nevinovat (Mt 27,4).

Nu putem enumera toate marturiile în favoarea sfinteniei lui Isus, dar ma voi margini doar la doua, date de autorul Scrisorii catre Evrei care spune: Cristos întru toate a fost asemenea noua, afara de pacat (4,15) si: Un arhiereu ca acesta se cuvenea sa avem: sfânt, fara rautate, fara pacat, despartit de pacatosi si mai înalt decât cerurile (7,26).

Dusmanii lui Isus l-au urmarit pas cu pas, poate vor observa ceva rau în el, un pacat oricât de mic, ca sa-l poata învinui, ca sa-l poata constrânge sa recunoasca: Am gresit; îmi pare rau; iertati-ma! Dar, neputând descoperi în el ceva rau, au cautat sa-l puna în situatia de a gresi, de aceea îl ispitesc cu banul dajdiei (Mt 22,17-18), cu femeia prinsa în adulter (In 8,1-11) etc. Neizbutind sa-l duca la greseala, au cautat sa-i interpreteze în rau faptele bune, cele care dovedeau cea mai mare sfintenie: alungarea duhurilor necurate, sustinând ca îi alunga pe diavoli cu Belzebul (cf. Mt 12,24), desi cei posedati de diavoli marturiseau ca Isus este Sfântul lui Dumnezeu, precum am auzit în evanghelia de azi. Vazând ca învinuirea nu sta, dusmanii îl acuza de prea mare sfintenie: Om fiind, te faci pe tine Dumnezeu (In 10,33). Care om poate fi atât de sfânt ca Dumnezeu? Huleste si este vrednic de moarte (Mt 26,65-66). Prin urmare, chiar dusmanii sunt constrânsi sa recunoasca faptul ca, nu pentru pacat l-au condamnat la moarte, ci pentru prea marea sfintenie pe care si-o atribuie de a fi sfânt ca Dumnezeu.

Daca urmarim si noi cu atentie viata lui Isus, nu putem ajunge la alta concluzie decât cea la care a ajuns Blaise Pascal: Isus Cristos a fost blând, rabdator, sfânt, sfânt, sfânt pâna la Dumnezeu; îngrozitor pentru diavoli si fara nici un pacat.

Dar, ceea ce caracterizeaza mai mult sfintenia lui Isus, nu este lipsa pacatului, ci bogatia desavârsita a virtutilor pe care le-a trait dumnezeieste. Iubirea fata de Tatal ceresc si fata de Duhul Sfânt nu are margini, formeaza o unitate desavârsita cu iubirea lor. Iubirea lui Isus fata de aproapele nu cunoaste oboseala, nu cunoaste limite: pe unii îi învie, pe unii îi vindeca, pe altii îi hraneste, pe altii îi mângâie etc. asa încât pe drept s-a putut spune ca a trecut pe acest pamânt facând numai bine (Mc 7,37).

Si, ceea ce este si mai uimitor, este faptul ca el mângâie, hraneste pe altii, îi elibereaza de relele materiale si spirituale si nu cere nimic de la nimeni ca recunostinta, nu le cere nici macar sa nu-l uite. Unora le cere sa nu mai pacatuiasca, dar aceasta tot în folosul lor, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5,14).

Si când oamenii sunt nerecunoscatori, chiar oribil de ingrati, si-l dau la moartea cea mai rusinoasa, el nu numai ca le iarta nerecunostinta, dar se roaga Tatalui ceresc sa nu le ia în seama faradelegile (cf. Lc 23,34). Cu atât mai mult s-a rugat si s-a jertfit pentru cei care l-au iubit si pe care i-a pus la temelia Bisericii sale pentru a fi sfânta, pentru apostoli: Parinte sfânt, pastreaza-i în numele tau pe cei pe care mi i-ai dat. Pentru ei ma sfintesc pe mine însumi, ca ei sa fie sfinti în adevar (In 17,11-19).

Cheia succesului Bisericii, în ciuda tuturor persecutiilor milenare, a ereziilor si schismelor, este aceasta piatra unghiulara: Sfântul lui Dumnezeu.

A fi sfânt înseamna a fi profet, înseamna a da Bisericii haina fecioriei care i se cuvine. Diavolul marturiseste: Stiu cine esti, Sfântul lui Dumnezeu. Isus îi porunceste: Taci! Fiindca marturia Celui Rau este o insulta adusa celui bun. Un crestin catolic, care se lauda ca face parte din Biserica una, sfânta si apostolica a lui Isus, dar nu traieste din adevarurile proclamate de ea, este o insulta adusa lui Isus si i se poate spune: Taci!

Isus a voit sa apara înaintea ochilor nostri pe acest pamânt în toata stralucirea sfinteniei sale, nu pentru a ne descuraja, ci pentru ca noi sa avem posibilitatea sa privim în el, ca într-o oglinda, toate pacatele noastre pe care le-a luat asupra sa ca sa le spele în sângele sau, fiindca o data ce ne-a chemat Tatal sau la sfintenie (Lev 11,44), Isus este darul pe care ni-l face ca sa ne sfintim prin el, sa recapatam nevinovatia, haina alba care ne va da dreptul de a intra la ospatul de nunta al Mielului (cf. In 1,29.36; Fap 8,32; 1Pt 1,19).

Isus învata cu autoritate fiindca era sfânt.

Isus învata lucruri noi fiindca învata cu iubire. Iubirea este pururi noua. Acelasi lucru spus de o mie de ori, daca este spus cu iubire, este mereu nou.

Acesta trebuie sa fie si felul nostru de a învata pe altii si atunci toti vor aduce lauda lui Dumnezeu.