Nasterea Domnului

(Liturghia din zi)

Nasterea Domnului, pe care astazi o sarbatorim, raspunde dorului nostru dupa fericire, de a-l avea pe Dumnezeu aproape, de a-l avea drept izvor si garant al existentei.

Nu numai evreii au dorit si au asteptat un eliberator, un Mesia, un Emanuel, asa cum relateaza Scrisoarea catre Evrei, cum odinioara Dumnezeu a vorbit oamenilor prin profeti, dar toti au asteptat ceva mai mult (Evr 1,1), ci chiar întreaga lume pagâna. În aceasta privinta ne este martor filozoful grec Platon (427-347). El sustine în scrierile sale ca Dumnezeu trebuia sa se nasca odata pe acest pamânt. În cartea sa Timeu, pe care o purta mereu sub brat, scrie: Aceasta a fost în ansamblul ei ratiunea lui Dumnezeu care exista de-a pururi, fata de Dumnezeu care avea sa se nasca într-o zi. Ratiunea întruparii lui Dumnezeu, conform cu mintea sanatoasa a unui pagân, era aceasta: Dumnezeu nevazut, creator al universului, trebuia sa gaseasca o modalitate de a se face cunoscut în mod personal creaturilor sale si modalitatea cea mai potrivita este aceea de a lua firea omului, ca sa comunice cu el conform felului sau de a fi.

Nu numai Platon, dar si sibilele, profetese pagâne, au sustinut acest lucru. De exemplu sibila Persida spunea ca un profet mare va veni pe norii cerului din tari înalte, ca sa se nasca dintr-o fecioara si pe noi sa ne împace cu Dumnezeu. O alta sibila, Delfica, prevesteste în versuri identice ca noului împarat prunc îi vor duce daruri cei trei crai de la Rasarit (Nicolae Milescu, Aritmologhia-Etica, Ed. Minerva, Bucuresti 1982, pag. 50).

Era una dintre acele nopti întunecoase cum nu mai vazuse pamântul pâna atunci. Împaratul August se urca pe colina Capitoliului întovarasit de câtiva consilieri. Acestia îl sfatuiau sa construiasca un templu maret, în care sa se aduca jertfe lui, ca unui zeu. Împaratul voia sa se aduca jertfe celorlalti zei pe un altar portativ, pentru a le câstiga bunavointa. Pe aceasta colina mai traia o batrâna, Sibilla. În acel moment era ca extatica, privea undeva departe. La un moment dat se vede o stea deosebit de stralucitoare ale carei raze se rasfrângeau si asupra Capitoliului. Consilierii împaratului, îndata ce au vazut-o, au strigat într-un glas: Ave, Caesar! Zeii ti-au raspuns cu lumina lor. Tu poti sa-ti înalti templul în onoarea ta si altarul pe care sa ti se aduca jertfe. La strigatul lor, Sibilla a tresarit; s-a îndreptat spre împarat si i-a zis, aratându-i steaua: Priveste, maria ta, spre Orient! Împaratul, frecându-si ochii sa poata vedea mai bine, a privit si a avut senzatia ca în fata lui se deschide un fel de tunel prin întuneric si, departe, vede un staul saracacios sub o stânca; vede pastori îngenuncheati la intrare; înauntru vede o tânara mama, de o parte a ieslei si un barbat, de cealalta parte; în iesle, pe paie, un prunc adorat de toti cei din jur; un bou si un magarus completeaza tabloul nocturn. Ave, Caesar! a zis Sibilla cu o oarecare ironie în ton. Apoi a adaugat: Iata! acolo este Dumnezeul care va fi adorat aici. Nu un om muritor va fi adorat, ci restauratorul si reînnoitorul lumii, Fiul fecioarei, care se cheama Cristos. Împaratul a renuntat sa se mai construiasca un templu pentru sine si a poruncit sa se ridice un sanctuar în cinstea noului nascut Fiu al lui Dumnezeu, pe care l-a numit Ara Coeli - Altarul Cerului. Crestinii au transformat acest sanctuar într-o biserica închinata Maicii Domnului cu Pruncul. Scriitorii bisericesti, mai ales cei apocrifi, au încadrat-o pe batrâna Sibilla printre martorii si profetii Mântuitorului, alaturi de David, în acea cântare bisericeasca Dies irae, dies illa, în care se spune: Teste David cum Sibilla, referindu-se mai ales la a doua venire a Mântuitorului ca judecator.

Cerinta ratiunii si a inimii omenesti, precum si prezicerile sibilelor s-au adeverit.

Roma terminase cuceririle sale si îsi facea inventarul bogatiilor. Iuliu Cezar, pe când era numai consul, împreuna cu Marc-Antoniu, în anul 710 de la întemeierea Romei, poruncesc sa se faca o mare lucrare de cadastru pe toata suprafata imperiului. Porunca a fost împlinita în Rasarit de catre Zenodor, în rastimp de 21 de ani, pâna în anul 731; în Apus, lucrarea a fost condusa de Teodot si a durat 29 de ani, pâna în 739. Astfel ca în anul 740 de la întemeierea Romei, cu sapte ani înainte de nasterea lui Cristos, cadastrul imperiului roman, Descriptio orbis, fusese terminat si trimis Senatului. Acum, dupa ce îsi cunosteau lungimea si latimea imperiului, au voit sa cunoasca si numarul locuitorilor. Împaratul August a dat trei ordonante de recensamânt general: una în anul 726, alta în 746 si ultima în 767 (Emil Bougaud, Isus Cristos). Recensamântul care s-a facut în Iudeea, când au trebuit sa se înscrie Iosif cu Maria în cetatea lor de bastina, este cel din anul 746, dar în Iudeea recensamântul s-a facut în anul urmator, adica în 747 de la întemeierea Romei. Acesta este anul istoric al nasterii Domnului si anul 1 (unu) al erei noastre crestine. Distinsul învatat bisericesc Tertulian afirma cu toata hotarârea ca el a vazut actele oficiale ale acestui recensamânt. Tertulian a trait între anii 155 si 220. Aceste acte sunt disparute, dar istoria ramâne martora ca recensamântul s-a facut, ca actele au existat si în ele erau notati Iosif, Maria si Isus. Actele au existat si le-a vazut si filozoful Iustin (cca 100-165). De aceea, când împaratul Antonin Pius (138-161) a încercat sa tagaduiasca istoricitatea lui Isus, Iustin l-a invitat sa cerceteze actele oficiale si sa se convinga de adevar. De asemenea, istoricii romani Tacit si Pliniu, când, la 27 de ani dupa Cristos, au pus mâna pe condei spre a consemna datele istorice ale imperiului, ei cunosteau evenimentul de la Betleem. Istoricul iudeu Iosif Flaviu (cca 37-100), care scria în acel timp Razboiul iudeilor si Antichitati iudaice, cunostea pe Isus Cristos si vorbeste despre el în scrierile sale, amintind de Ioan Botezatorul, de Irod, de Arhelau, de Pontiu Pilat, de Irodiada, de Caiafa si de toti care au luat parte la tragedia rastignirii lui Isus de pe Calvar. Multa lumina arunca asupra acestor vremuri si istoricul Filon din Alexandria (25 î.C. - 40 d.C.), care a cunoscut marele si unicul eveniment al aparitiei lui Cristos pe pamânt. Istorisirile lui Iosif Flaviu, ca si cele ale lui Filon, sunt aproape identice cu cele descrise în evanghelii.

De ce am tinut sa subliniez cu atâtea date istorice aparitia lui Isus pe pamânt, adica înscrierea lui în istoria omenirii? Nu pentru a va face mai eruditi, nu pentru a va umple capul cu date si nici macar pentru a spune cu mai multa convingere la salutul meu: Cristos s-a nascut! cu: Adevarat s-a nascut, ci pentru a trai din plin bucuria ca Dumnezeu este de partea noastra, ne-a adus mântuirea. În zadar am avea siguranta nasterii lui Isus, daca nu am trai în suflet bucuria harului, bucuria mântuirii: viata noua în Cristos.

Atât fericitul Duns Scotus, cât si Alexandru de Hales, sfântul Albert cel Mare, sfântul Francisc de Sales si multi alti teologi renumiti ai Bisericii noastre, sustin ca Fiul lui Dumnezeu, a doua persoana din Preasfânta Treime, s-ar fi nascut pe pamânt ca om, chiar daca Adam n-ar fi pacatuit. Prin urmare, evenimentul cel mai mare al istoriei, chiar si în cazul în care paradisul pamântesc ar fi durat si dupa încercarea stramosilor nostri Adam si Eva, ar fi fost tot nasterea lui Isus. De ce? Ne raspunde autorul Scrisorii catre Evrei: Prin el a facut lumea, pe el l-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, fiindca el este lumina stralucitoare a slavei lui Dumnezeu si oglindirea desavârsita a fiintei lui Dumnezeu (1,2-3). Nu exista o cale mai buna de a-l cunoaste pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos. Iar daca Isus a preferat pentru venirea sa în lume o mama fara prihana, atunci credem ca ar fi venit la noi cu mai multa placere, daca toata faptura ar fi fost ca preacurata Fecioara Maria. Deoarece nu pacatul nostru l-a determinat sa se nasca om între oameni, ci dragostea vesnica fata de opera mâinilor sale. Iar omul, de n-ar fi pacatuit, cu atât mai mult ar fi raspuns cu iubire iubirii sale, iar împaratia Tatalui s-ar fi realizat într-un chip minunat. Caracteristica principala a lui Dumnezeu fata de creatura sa, omul, este caritatea care desavârseste. Numai în cazul în care omul greseste, caritatea divina se angajeaza sa repare, dar bucuria lui Dumnezeu sta, în primul rând, în desavârsirea omului. Este drept, avem în Crez acest adevar: Care pentru noi si pentru a noastra mântuire s-a coborât din ceruri, dar acest adevar arata doar pâna unde s-a smerit Dumnezeu pentru mântuirea omului pacatos, însa nu trebuie sa uitam ca si cel neprihanit este capabil de o mai mare desavârsire, asa cum ne spune Duhul Sfânt: Cine este sfânt, sa se sfinteasca si mai mult (Ap 22,11) si adevarul din Crez ar fi sunat mai frumos: Care pentru noi si pentru a noastra îndumnezeire s-a coborât din ceruri.

Pacatul a fost si a constituit un obstacol în calea venirii lui Isus pe pamânt, ca de altfel si în calea venirii celei de-a doua, dupa cum ne da de înteles sfântul Petru, care zice: Nu întârzie Domnul fagaduinta sa, dupa cum cred unii, dar asteapta cu rabdare pentru voi, nevrând ca cineva sa piara, dar sa se întoarca cu totii la pocainta (2Pt 3,9).

Iubirea infinita a stiut sa depaseasca obstacolul pe care pacatul i l-a pus în cale prima data. Tot asa îl va depasi pentru a doua oara. Pentru aceasta trebuie sa-i fim mai recunoscatori; trebuie sa ne bucuram, dar ca bucuria noastra sa fie deplina, trebuie sa facem tot posibilul ca pacatul sa nu ne mai domine.

În încheiere, sa ascultam îndemnul cugetatorului francez, Blaise Pascal, care ne spune: În loc sa va plângeti ca Dumnezeu s-a ascuns, aduceti-i multumiri ca s-a dezvaluit într-atât; si aduceti-i multumiri si pentru ca nu s-a dezvaluit înteleptilor trufasi, nedemni de a cunoaste un Dumnezeu atât de sfânt.

Doua feluri de oameni sunt stiutori, cei care au inima smerita si cei care îsi iubesc micimea, orice grad de inteligenta ar avea, înalt sau scazut; si cei care au destula minte pentru a vedea adevarul, oricâte piedici ar întâmpina (Isus Cristos, Ed. Dacia, Cluj 1998, nr. 185).

În anul 1207, când s-a nascut sfânta Elisabeta a Ungariei, un sarman orb, sarac si bolnav, a cerut permisiunea sa fie lasat lânga leaganul ei. Atingându-si mâna de mânuta ei, s-a însanatosit pe loc.

Pe noi, cei orbi, bolnavi, schiopi, surzi, leprosi din cauza pacatelor, pruncul Isus ne invita sa ne atingem de trupusorul sau fraged si atât de smerit din sfânta Împartasanie, ca sa ne vindecam si bucuria sa devina deplina, deoarece cine manânca trupul si bea sângele lui Isus are viata vesnica si învierea din ziua de apoi îi este asigurata (cf. In 6,40), ca în toata vesnicia sa-i cântam cu îngerii Marire în cer lui Dumnezeu. Amin.