Duminica a XXXIII-a de peste an

Teologia efortului

Cu cât un turn de biserica se cladeste, înaltându-se tot mai sus, cu atât munca devine tot mai anevoioasa si cere un efort sporit pentru a-l aduce la bun sfârsit.

Anul liturgic, ciclul A, se apropie de sfârsit. El a avut, mai are azi si înca duminica viitoare, menirea sa ne înalte spre Dumnezeu si în împaratia sa. Ni se cere efort sporit.

Dupa ce Isus ne-a spus în mod clar ca împaratia lui Dumnezeu, începând din zilele lui Ioan Botezatorul si pâna azi, se dobândeste cu silinta, cu mult efort si numai acei care se silesc mai mult o dobândesc (cf. Mt 11,12; Lc 16,16), tot asa am constatat si noi în duminicile precedente. Dar azi ni se cere în chip deosebit un efort si mai mare. Efortul depaseste munca obisnuita, el este elanul inspirat de a munci mai mult decât pentru a ne împlini o simpla datorie. Efortul ni se cere în vederea venirii zilei Domnului.

Atât credinta, cât si stiinta, admit un sfârsit al istoriei omului pe pamânt. El va fi marcat de venirea lui Isus ca judecator. Important este nu când va veni, ci cum ne va gasi. De aceea sa luam aminte la învatatura lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Femeia face parte din sexul slab. Efortul, antrenamentul si exercitiul zilnic o pot face tare, mare, cinstita, apreciata, laudata. Efortul ridica pe cei slabi, saraci, dispretuiti, marginalizati, chiar daca sunt mai putin dotati fizic sau intelectual.

În lumina credintei, femeia devine libera prin efortul depus în realizarea menirii ei ca persoana sociala: Îsi deschide mâna catre cel lipsit si o întinde catre cel sarac; ca sotie: duce sotul la bogatie si-i va face numai bucurie; ca mama: lucreaza cu harnicie, toarce lâna si inul pentru a-si îmbraca toti copiii, pe care i-a primit din partea lui Dumnezeu ca pe mesagerii pacii în familie, ca pe viitori stâlpi ai societatii si durabilitatii neamului omenesc. Dezvoltarea acestor trei calitati: persoana sociala, sotie si mama, trebuie sa fie nediferentiata, fiindca neglijarea uneia în favoarea alteia diminueaza armonia caminului, a vietii. Asa cum un picior mai scurt, altul mai lung, altul si mai lung sau si mai scurt la un patruped îl face monstru, la fel, dezvoltarea diferentiata a datoriilor femeii socheaza neplacut. Numai afirmarea lor în mod egal îi atrage lauda de sluga buna si credincioasa. Or, ca o femeie sa se poata afirma pe acest întreit tarâm, i se cere un efort deosebit. Care îi va fi resortul? Frica de Dumnezeu. Fiindca femeia nu este un obiect decorativ, ci un depozit de valori: virtuti, haruri si carisme, ea trebuie sa fie constienta, nu numai de energiile creatoare de care dispune, ci si de faptul ca toate acestea îi confera tripla autoritate cu care trebuie sa raspunda în fata lui Dumnezeu, ea trebuie sa fie o doamna, adica sa stie cum sa dispuna de tot ceea ce a primit pentru a-i face fericiti pe cei din jur, daruind.

Vizitând muzeul Luvru din Paris, am întâlnit o multime de turisti stând zeci de minute în sir în fata unui tablou: Gioconda de Leonardo da Vinci, femeia care zâmbeste mereu, dar nu face nimic, parca sta si râde de cei care stau si o privesc, când au alte lucruri mai bune de facut în ei însisi, ca sa poata zâmbi viu în fata altora.

Persoana umana nu-si poate pastra darurile naturale si supranaturale decât marindu-le prin aportul si efortul personal. Adevarata viata, care este cea spirituala, înseamna dinamism, progres, investitie tot mai mare pentru înaltarea omenirii la izvorul fericirii, la Dumnezeu. Marea linistita era pentru navigatorii din vechime cea mai periculoasa; corabiile stateau locului, marinarii terminau proviziile, soarele îi ardea, arsita îi deshidrata si nu rareori îsi gaseau obstescul sfârsit pe oglinda nesfârsita a marilor. Daca Dumnezeu permite furtunile ispitelor, lipsurilor materiale si spirituale, povara mai multor copii, o soacra furtuna, un sot fulger si trasnet etc. vrea sa le ofere vântul necesar de care sa se poata folosi pentru a ajunge la portul mântuirii.

Sfântul Paul îndemna pe credinciosii sai din Tesalonic sa depuna efortul de a veghea, de a se mentine treji, ca nu cumva ziua Domnului sa-i gaseasca dormind. Domnul vine sa dea, numai ca acela care doarme nu poate întinde mâna sa primeasca si nu-l poate urma pe calea spre Tatal.

De multe ori acest efort devine epuizant. Cei care lucreaza pe timp de noapte o stiu prea bine. Cei care stau la cârma vaselor sau la bordul aeronavelor, la volanul masinilor sau la maneta instalatiilor din uzine, cauta tot felul de remedii împotriva lui mos Ene si a zeului Morfeu. Credinta, nadejdea si iubirea sunt cele mai bune medicamente sufletesti împotriva somnului si a nepasarii sau indiferentei spirituale. Vegheaza cu adevarat acela care îsi face intentia sfânta dis-de-dimineata, o întareste cu semnul sfintei cruci si porneste hotarât sa împlineasca voia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, spre slava numelui sau. Vegheaza acela care nu are odihna în a cauta si în a împlini voia Tatalui chiar si atunci când se odihneste si doarme.

Efortul sfânt apare mai luminos în parabola evangheliei de azi.

Un talant era o moneda de aur cam cât discul mediu de floarea soarelui. A dispune de câtiva talanti însemna a fi posesorul unei adevarate comori. Pentru a mai câstiga înca alti talanti, era necesar un efort, poate chiar un risc prin investirea lor, dar se merita, fiindca se putea ajunge, nu un datornic, ci un patron.

Dumnezeu încredinteaza omului talantii - talentele sau darurile naturale si supranaturale - pentru ca vrea ca omul, coroana creatiei din lumea vazuta, sa nu ramâna mereu un simplu muncitor, un simplu functionar, o simpla sluga cu care nu se poate avea alt raport decât cel prevazut în contractul de munca - atât cât fac, atâta îmi dai salariu - ci vrea ca el sa-i devina asociat la finalizarea planurilor sale, un intim interlocutor pe postul de prieten si chiar de frate.

Dumnezeu cere concursul activ si cauzal al omului, fiindca efortul este o cerinta esentiala a mântuirii, se înscrie în acel trebuia sa patimeasca toate acestea Cristos si asa sa intre în slava sa (Lc 24,26), el nu vrea ca omul sa se nasca la o viata noua fara acceptul vointei si efortul întregii sale fiinte, cum spune sfântul Augustin: Cel ce te-a creat pe tine fara tine, nu te mântuieste pe tine fara tine. Creându-l pe om prima data fara aportul sau, ca sa fie om i-a dat darul libertatii si constiinta responsabilitatii. Responsabilitatea fata de libertate se verifica si se valorifica prin efortul continuu, deoarece viata nu este nici povara si nici sarbatoare, ci este terenul de formare a libertatii, a capacitatilor, a personalitatii. Chiar daca cineva n-ar primi de la Dumnezeu nici un talant în plus fata de cel al vietii de om, tot nu are dreptul sa-l îngroape, ci trebuie sa se afirme pe masura valorii vietii, care este un dar de valoare infinita. Edificator este exemplul unui om, considerat de multi neom, din timpul Primului Razboi Mondial. Se numea Untan. Era fara mâini din nastere. Constient de ceea ce are, si-a propus sa faca numai cu picioarele ceea ce altii nu fac nici cu mâinile. Se spala, se radea, se îmbraca, mânca, întorcea foile cartii, ba chiar cânta si la vioara cu degetele de la picioare. Astfel a ajuns la vârsta de 65 de ani, câstigându-si viata cu munca lui, dând o mare pilda celor cu ochi, fara sa vada; celor cu mâini, fara sa lucreze. Când miile de spectatori, adunati împrejurul bazinului de pe malul Dâmbovitei, l-au vazut pe omul fara mâini înotând ca un tipar, si-au facut cruce. A stiut sa-si valorifice talantul si a devenit domn, nu numai prin respectarea acelora care au primit mai multi talanti, dar dând o lectie mai ales acelora care îngroapa talantul vietii, ba chiar si celor care au daruri deosebite, acelor oameni care considera ca totul se termina cu moartea si nu fac altceva decât sa petreaca, sa lâncezeasca, sa traiasca precum parazitii.

Trebuie sa luam viata în serios! Ea nu este o sala de teatru unde mergem sa ne distram. Sa o luam în serios pâna nu este prea târziu! Am citit despre un bufon ca iesind pe scena, a anuntat ca în culise a izbucnit un incendiu si ca toti actorii au fugit, ceea ce le-a recomandat si celor prezenti în sala. Spectatorii, crezând ca este o gluma, au râs copios si au aplaudat frenetic si, cu cât bufonul se straduia mai mult sa-i convinga de adevar, cu atât ei râdeau mai tare si-l aplaudau, crezând ca acesta este rolul lui si îsi valorifica talentul în mod stralucit. Dar, când s-au convins ca nu este o gluma, era prea târziu, s-au ars.

Multi cred ca preotii sunt simpli functionari care si-au facut o meserie din a învata cele religioase si nu rareori le aplauda talentul oratoric, tinuta impecabila, cântul liturgic sau alte talente administrative. Chiar când anunta ca focul iadului îi asteapta, îsi zic: E o gluma de prost-gust. Cine mai crede azi în asa ceva? Cu diavolii ne amenintau parintii când eram mici, ca sa fim cuminti.

Oare nu va fi prea târziu când vor trebui sa constate pe propria lor piele realitatea focului care nu se stinge si a viermelui care roade, dupa cum spune profetul? (Is 66,24).

Sa dam dovada ca suntem fii ai luminii si în vederea solemnitatii de duminica viitoare - Cristos, Regele Universului - sa valorificam talantul primit la aceasta predica si sa facem o spovada buna, ca si cum ar fi ultima din viata, depunând efortul maxim în cercetarea cugetului, pentru a descoperi lipsa de colaborare cu harurile primite în aceasta viata.