Duminica a XXXI-a de peste an

Critici si amenintari

Marele rege, Domnul ostirilor critica si ameninta pe preotii sai prin glasul profetului Malahia ca nu pun la inima poruncile sale, ca s-au îndepartat de drumul cel drept si pe multi i-au facut sa se poticneasca în observarea Legii, ca au stricat legamântul sau facut cu Levi, ca au privit cu partinire la fata oamenilor etc.

Isus, la rândul sau, critica si ameninta pe carturari si pe farisei care, desi nu erau preoti, aveau totusi misiunea de a apara Legea, de o interpreta corect, de a o vesti si mai ales de a o trai. Mântuitorul îi critica, nu pentru ca nu învatau corect, ci pentru faptul ca nu traiau ceea ce învatau pe altii, ca legau sarcini grele si cu anevoie de purtat, iar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau; si chiar ceea ce faceau era menit sa le atraga stima si respectul oamenilor.

Ascultând aceste critici usor putem cadea în ispita de a critica, de a ameninta, de a condamna si de a ofta ca nu avem preoti la înaltimea chemarii care sa se îngrijeasca de popor asa cum se îngrijeste doica de copiii încredintati ei, asa cum apostolul Paul lucra zi si noapte, nu numai ca sa nu fie povara pentru altii, ci chiar sa-i ajute pe cei nevoiasi, fiind oricând gata sa-si dea chiar viata pentru credinciosii sai. Unde mai sunt astazi astfel de preoti?

Când sectarii, denumiti drept pocaiti, vor sa atraga pe altii de partea lor, nu merg în misiuni la pagâni si nici nu-i cauta pe atei, ci se infiltreaza în rândul credinciosilor si îi cauta chiar pe cei mai buni. Se folosesc de aceste texte critice la adresa preotilor din Vechiul Testament si le pun pe seama celor din Noul Testament, aducând tot felul de acuze Bisericii. Gresesc nestiind Scripturile. Lecturile, pe care le-ati auzit azi la Liturgia cuvântului, nu au drept scop sa ne învete cum sa spionam greselile preotilor, nici de atunci si nici de azi, sau cum sa le condamnam, cum sa le reprosam, cum sa-i amenintam, cum sa-i parasim, nici sa facem comparatii care dintre ei este mai bun sau mai rau decât altul. Fiind vorba de critica, acela care o face nu este profetul, ci Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Daca cineva crede ca este sfânt ca Dumnezeu, sau ca Dumnezeu l-a pus judecator peste altii, critica sa este îndreptatita, devine o critica teologica si constructiva. Pentru noi, cei de rând, ramâne valabila învatatura Mântuitorului: Nu judecati si nu veti fi judecati! (Mt 7,1).

Profetul Malahia, condamnând preotia în numele lui Iahve, nu face altceva decât sa scoata în evidenta nesfârsita bunatate a lui Dumnezeu. El singur gaseste pete în soare si în îngeri (Iob 4,18), critica si condamna pe oricine, fiindca nimeni nu este atât de corect în întrebuintarea harurilor primite, nimeni nu-si îndeplineste datoriile sale atât de perfect încât sa spuna ca în ceea ce a facut nu s-a strecurat nici cea mai mica greseala, dar oricine trebuie sa recunoasca în fata lui ca este sluga netrebnica (cf. Lc 17,10).

Critica lui Dumnezeu, facuta preotilor sai din Vechiul Testament, comporta doua aspecte: 1) nu este demolatoare, fiindca este facuta cu iubire pentru a-i avertiza de necesitatea convertirii.

2) ea este profetica, nu pentru ca vorbeste prin profeti, ci pentru a le atrage atentia asupra lui Mesia, care va fi marele preot: sfânt, fara de rautate, fara de pata, deosebit de cei pacatosi, fiind mai presus decât cerurile (Evr 7,26), care îi va face partasi ai preotiei sale pe cei chemati si alesi de el, pe apostoli.

Chiar si sfântul Paul, cu toate ca afirmase în fata credinciosilor din Tesalonic, ca a fost ca o doica în mijlocul lor, ca era fericit sa le dea nu numai evanghelia, ci si sufletul, ca a lucrat zi si noapte ca sa nu le fie povara, în fata lui Dumnezeu se recunoaste între cei pacatosi, fiind primul care are trebuinta de mila mântuitoare a lui Isus (1Tim 1,15).

Adevarata critica teologica este smerenia compusa din cele trei trepte: 1) de a avea fiecare o proasta parere despre sine. 2) de a se bucura când si altii au aceeasi parere despre dânsul. 3) când, dotat fiind de Dumnezeu cu haruri deosebite, le atribuie milostivirii divine, asemenea preacuratei care recunoaste ca Domnul i-a facut lucruri mari privind la umilinta slujitoare sale (Lc 1,48-49).

Daca fiecare are datoria de a corija pe fratele sau în virtutea legii celei noi, a iubirii, nu trebuie sa o confundam cu critica. Nu gasim nicaieri în Scriptura îndemnul la critica. Fiindca, asa cum am spus, Dumnezeu singur este judecatorul, el singur are dreptul sa critice si sa condamne. Dar când oamenii cauta sa-l înlocuiasca pe Dumnezeu, sa-si atribuie lor dreptul de a critica si condamna, devin prezumtiosi, devin mult mai vrednici de critica si de condamnat decât acei pe care ei îi critica si îi condamna. Din acest motiv, când profetul Isaia s-a plâns Domnului ca multi din popor nu mai asculta învatatura cea buna, ca multi trec scandalurile cu vederea, Dumnezeu îi raspunde: Prin ce voi mai pedepsi pe acesti oameni ingrati si rebeli? Cu ce fulger îi va mai lovi bratul mâniei mele? Va voi trimite pastori necredinciosi si voi ridica în mijlocul vostru preoti a caror depravare va ajunge pâna la scandal (Is 1,5). Acela face cu adevarat o critica teologica, constructiva, care spune: Avem ceea ce meritam! Fiecare comunitate îsi are pastorii pe care îi merita.

Nu trebuie sa uitam niciodata ca preotii, pastorii, învatatorii evangheliei si-au luat asupra lor o povara nespus de grea. Multi, chiar dintre cei mai mari sfinti, au refuzat sa-si ia aceasta raspundere, de exemplu: sfântul Francisc de Assisi a ramas toata viata numai diacon, sfântul Ioan Gura de Aur, aflând ca episcopul ar fi voit sa-l oblige la preotie, a fugit si s-a ascuns mai mult timp, la fel si sfântul Grigore de Nyssa. Ca nu cumva fratii sai sa fie înclinati sa critice si sa condamne comportamentul necorespunzator al unor preoti, sfântul Francisc de Assisi a lasat în testamentul sau spiritual acest îndemn: Daca ati fi tot atât de întelepti ca Solomon si daca ati afla în anumite parohii niste sarmani preoti cu mai putina învatatura a acestei lumi, în parohiile care le apartin, voi sa nu predicati fara învoirea lor. Sa nu vedeti nici un pacat în ei, pentru ca ei vad fata Fiului lui Dumnezeu. Trebuie sa-i veneram pe toti teologii si pe cei care predica cuvântul Domnului, ca pe unii care dau duh si viata. Nilman, care ducea o viata de sfintenie, a refuzat mereu ordinatiunea preoteasca. Atunci când Teofil, patriarhul Alexandriei, i-a poruncit sa primeasca taina Preotiei, neîndraznind sa refuze, a cerut sa i se acorde mai mult timp de pregatire. Episcopul nu i-a acordat decât o zi. A doua zi a mai cerut un timp de rugaciune. S-au asezat amândoi în genunchi si s-au rugat. Ridicându-se, patriarhul l-a invitat pe Nilman sa se apropie pentru a-l sfinti preot. L-a invitat o data, de doua ori, în zadar, Nilman murise.

Rugati-va ca Domnul sa trimita lucratori în secerisul sau!

Cuvintele Scripturii: Voi bate pastorul si se vor risipi oile (Mt 26,31), ne arata clar ca slujitorii altarului vor fi mereu sub bataia Celui Rau. Cât timp poate rezista fara un sprijin? Daca cei chemati de Isus sa se roage, nu o fac, pe când cei rai fac tot ce-i posibil pentru a-l duce la cadere.

Un autor a spus urmatoarele cuvinte, vrednice de luat aminte: Fariseii sunt nemuritori. Ei nu au disparut din circulatie si nici nu vor disparea vreodata si, daca stam si ne gândim ceva mai bine, vom observa ca noi însine nu suntem decât niste farisei. Noi, care mascam o fata zâmbitoare de om cinstit si corect, activ si gata sa se dedice slujirii altora, în realitate nu cautam decât câstigul si comoditatea noastra. Cu totii avem câte doua fete, fara a ne da câtusi de putin seama ca cel care are doua fete nu are nici un obraz. Într-aceasta cu totii pretindem de la altii mai mult decât suntem noi dispusi sa dam sau sa facem. Suntem mari, dar numai în cuvinte si palavrageli, dar în ceea ce priveste faptele, nu suntem decât niste lepadaturi, fiindca ducem o viata necinstita si egoista si, ar fi cazul ca în aceasta privinta sa ne facem cu totii un serios examen de constiinta (P. Wichard).

Examenul de constiinta constituie critica si condamnarea teologica absolut constienta la care suntem chemati cu totii, fiindca numai prin ea putem îndeparta orice amenintare a lui Dumnezeu. Amin.