Duminica a XXIX-a de peste an

Teologie si politica

Definim teologia ca pe o multipla cunoastere a lucrurilor divine - Multiplex cognitio rerum divinarum. Prin urmare, oriunde si oricând se vorbeste despre Dumnezeu, despre operele sale, planuri, cunoastere etc. se poate spune ca se face teologie. Sigur, o predica nu este o lectie de teologie, ci o expunere a celor divine pentru a influenta si dirija viata pe sensul unic spre Dumnezeu.

Lecturile de azi le la Liturgia cuvântului par a se ocupa de politica. Pentru a le întelege mai bine, sa vedem care este definitia politicii. În mod obisnuit se spune ca ea este o activitate care cauta sa dirijeze, sa apere si sa înmulteasca libertatea societatii si a omului în societate. Politica determina ordinea si stabilitatea sociala si prin urmare, evenimentele politice nu mai trebuie considerate drept roade ale unui destin inevitabil, ci ca activitate a omului. Politica oglindeste un aspect al vietii umane si nu poate fi exclusa din planul divin al mântuirii.

Politica lui Cirus a fost determinata de motive religioase sau pecetea a fost pusa de teologi, rabini, profeti, farisei? Isaia spune clar si chiar repeta de doua ori ca Cirus era inconstient ca gestul sau politic ar avea o trasatura teologica. Daca ceea ce face Isaia ni s-ar parea o politica a teologiei, ca teologizeaza politica în mod artificial, noi credem în inspiratia Cartilor Sfinte, ca nimic nu este exclus din planul Providentei. Dumnezeu însusi îi reveleaza profetului ca aici se poate vorbi despre o teologie a politicii si nu de o politica a teologiei. Sinceritatea profetului sta drept marturie a adevarului. De altfel, un caz asemanator avem si în Noul Testament, unde Caiafa spune ca este mai bine sa moara un om pentru popor, decât sa piara tot neamul. Evanghelistul Ioan îi atribuie acestei afirmatii calitatea de profetie (cf. In 11,49-51), desi Caiafa era inconstient de caracterul teologic al afirmatiei sale. Prin urmare, politica este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârsit planul mântuirii.

Niciodata nu s-a facut mai multa politica decât în zilele noastre. Biserica ne avertizeaza ca acest aspect al vietii este un semn al timpului care are o semnificatie religioasa. Care îi este sensul teologic? Datoria politica a crestinului este de a lucra pentru o ordine sociala favorabila evanghelizarii (Degeest).

Sfântul apostol Paul a înfiintat o comunitate crestina la Tesalonic, apoi a plecat. Comunitatea a ramas sa dea piept cu greutatile politice, economice si religioase din acest oras. Care a fost misiunea teologica a acestei comunitati? Sa-si intensifice credinta prin viata, iubirea prin osteneala, sa-si consolideze speranta în Domnul. Prezenta crestinilor în mijlocul lumii pagâne a constituit un semn al timpului, o actiune de încrestinare a politicii, începutul instaurarii împaratiei lui Dumnezeu bazata pe har si pace, condusa de Duhul Sfânt. Fiecare persoana pe care sfântul Paul o întâlnea, o considera drept un dar al lui Dumnezeu menit sa primeasca evanghelia si el se angaja cu puterea sa de convingere, sub calauzirea Duhului Sfânt, sa-i ofere motive de traire în credinta, speranta si iubire. Trairea acestor virtuti confera fiecarei persoane calitatea de frate, sora, prieten, iar politica lor va deveni izvor de armonie familiala, menita sa aduca lauda lui Dumnezeu dezvoltând simtul religios al întregii societati.

Sfântul Paul a pus atâta duh si putere în predicarea evangheliei deoarece el însusi experimentase bucuria convertirii de la robia Legii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În fiecare om nefericit din cauza pacatului, mai ales a idolatriei, se vedea pe sine înainte de convertire, desi el se credea pe calea cea buna, dar ghimpele îl îmboldea greu în constiinta ori de câte ori persecuta pe aceia pe care nu-i cunostea cum ar fi trebuit sa-i cunoasca. Pentru aceasta Domnul însusi îi spune ca îi este greu sa se împotriveasca pintenului care îl întepa. Noi suntem crestini prin traditie si de aceea nu simtim întocmai esentialul din crestinism, adica ceea ce înseamna frate, sora, prieten. Trebuie sa întelegem ca suntem un semn al timpurilor moderne, o teologie a politicii, ca misiunea noastra este de a oferi conducatorilor de state materia prima pentru baza unei societati în care persoana sa fie tratata ca frate, sora, prieten, sa se poata spune ca despre primii crestini: Iata-i cum se iubesc!

Ceea ce a spus Isus despre Lege si profeti (Mt 5,17), se poate aplica si politicii în lumina evangheliei de azi. Isus nu a venit sa faca politica, nici sa o desfiinteze, ci sa o desavârseasca. Aceeasi misiune o au episcopii, preotii si diaconii. Politica, potrivit definitiei de mai înainte, este un lucru bun, însa în lume are trist renume, i se spune curva cu doua fete. Prin urmare, are trebuinta de o convertire si de o desavârsire, de îndreptarea fetei total spre Dumnezeu, spre adevar si dreptate. Evreii se obisnuisera în a concepe împaratia lui Dumnezeu, care va fi inaugurata de Mesia, în forma unei teocratii, ca o stapânire directa a lui Dumnezeu pe întregul pamânt, dar Isus pune în evidenta existenta ei în istorie si în fiecare om, fiindca nu numai evreul este chemat sa fie partas al ei (Degeest). Prin acel dati cezarului ceea ce este a cezarului si lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, Isus pune bazele unei politici desavârsite. Mai întâi anuleaza sciziunile sociale evreiesti dintre zelotii radicali revolutionari si farisei, pe de o parte, ei fiind cunoscuti ca dusmani înversunati ai romanilor; apoi, pe de alta parte, acest dati anuleaza conceptia pagâna ca cezarul - împaratul - ar fi o divinitate si i s-ar cuveni acelasi cult ca si lui Dumnezeu, conceptie care a favorizat o politica a teologiei, adica suveranii s-au folosit de religie pentru a-si impune dictatura, diminuând libertatile sociale si mai ales individuale ale cetatenilor. Raspunsul lui Isus de a da mai impune si o responsabilitate dubla: politica si religioasa. Dupa cum chipul împaratului imprimat pe banul dajdiei arata ca acesta apartine împaratului, tot asa omul apartine lui Dumnezeu, fiindca a fost creat dupa chipul si asemanarea lui (Gen 1,27), iar împaratul, fiind om, apartine si el lui Dumnezeu.

Politica se desavârseste prin confruntarea sa cu drepturile lui Dumnezeu. A nu tine cont de acestea înseamna a submina drepturile omului, fiindca drepturile lui Dumnezeu si ale omului sunt cuprinse în aceeasi porunca a iubirii. Sfântul Augustin, ca si sfântul Paul, are aceasta conceptie politica: Pentru tine patria sa-ti fie mai presus de parintii tai! Sa nu asculti de acela care da un ordin împotriva patriei tale! Dar sa nu asculti de patria ta, daca îti da un ordin contra lui Dumnezeu.

Acelasi dati cezarului si lui Dumnezeu ne duce la aceeasi lege a iubirii care îi cuprinde pe Dumnezeu si pe aproapele. Sunt multe nedreptatile politice si oamenii cauta mereu asanarea lor prin diferite solutii. Isus a propus una singura si va ramâne vesnic valabila: iubirea. Dumnezeu accepta numai ceea ce i se da cu iubire. Politica de a da cezarului trebuie sa se bazeze pe acelasi principiu. Singura politica revolutionara a Bisericii este iubirea si nu va renunta niciodata sa o impuna cezarului. Acesta, fiind om, este dator lui Dumnezeu cu aceeasi iubire. Supusii îi vor da cezarului cât vor vedea ca cezarul da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, cât va pune puterea primita de sus în slujba iubirii, conform cu principiul evanghelic: Cine vrea sa fie primul, sa fie ultimul dintre voi si sluga tuturor (Mt 9,33-34), de a conduce pe toti în frica de Dumnezeu.

Prin politica slujirii, autoritatea îsi poate mentine puterea, îsi poate dobândi iubirea supusilor, poate obtine dajdia fara constrângere, poate obtine chiar sângele pentru apararea cezarului.

Crestinii, în calitatea lor de urmasi ai lui Isus, nu pot revendica domnia lumii sub pretextul ca scopul supranatural al omului este superior celui natural. Pe pamânt trebuie sa acceptam coexistenta dublei puteri: laice si religioase. Ele se disting, dar nu se exclud; sunt compatibile. Din aceasta simbioza se formeaza istoria care se îndreapta spre scopul suprem: fericirea omului prin împlinirea vointei divine.

Prin acest dati ne înscriem în teologia politicii, dupa cum spune Y. Congar: Preotii sunt în slujba trecutului, a Pastelui, pe care îl fac prezent si operant; laicii sunt în slujba Parusiei (a doua venire a lui Isus, când va stabili definitiv politica regalitatii sale universale) pe care o pregatesc zi de zi (Jalous pour un theologie du laicat).

În concluzie: crestinul trebuie sa fie de folos în orice loc si în orice împrejurare; politica lui trebuie sa fie o revolutie continua a iubirii, o daruire totala ca politica statelor sa devina o adevarata slujire.