Nasterea Domnului

(Liturghia din zori)

Isus ne-a adus mântuirea

Dupa ce pastorii au auzit de la îngeri ca li s-a nascut Mântuitorul, au plecat în graba sa vada minunea, sa obtina mântuirea si apoi s-au întors fericiti la turmele lor preamarind si laudând pe Dumnezeu pentru toate pe care le-au vazut si le-au auzit.

Opera mântuirii apartine lui Dumnezeu. El o ofera tuturor oamenilor de bunavointa.

Pastorii îsi arata bunavointa lor, obtin mântuirea când, îngenunchind alaturi de mama lui Isus si de sfântul Iosif, îsi înalta rugaciunile lor de lauda si preamarire lui Dumnezeu. Ei sunt primii care, acceptând mântuirea, adeveresc sintagma: Cine se roaga, se mântuieste. De la cine au învatat pastorii rugaciunea mântuitoare? De la îngerii cerului care laudau pe Dumnezeu dupa ce le-au vestit nasterea lui Isus si s-au îndreptat spre cer? Este posibil, dar tot atât de posibil este sa fi învatat rugaciunea de la mama lui Isus si de la sfântul Iosif, fiindca laudau si preamareau pe Dumnezeu pentru toate câte le vazusera si le auzisera. Dar ce i-a impresionat cel mai mult a fost rugaciunea preacuratei mame.

Cine se roaga, se mântuieste. Mântuirea era în iesle. Care este cel dintâi lucru pe care l-a înteles preacurata mama când si-a asezat pruncul pe paie? Isus a venit sa realizeze un dialog între om si Dumnezeu, sa se roage pe pamânt. Prin însasi neputinta sa, prin însasi saracia sa, prin însasi nevinovatia sa el se roaga, cerseste mila Tatalui ceresc pentru întreg neamul omenesc. Maria este prima care se roaga alaturi de el si plânge de fericire ca s-a nascut Mântuitorul. Cel ce ne-a adus mântuirea, nu se putea sa nu ne aduca si mijlocul pentru a o dobândi: rugaciunea. Isus s-a nascut pentru a fi el însusi rugaciunea întregii omeniri în fata Tatalui, fiindca s-a zamislit din suspinele negraite ale Duhului Sfânt.

Prezenta lui Isus pe paiele din ieslea grajdului constituie cea mai impresionanta rugaciune adresata Tatalui în numele întregii omeniri sarace, dar inconstienta de saracia ei. Pacatul este saracia sufleteasca cea mai lamentabila. Isus ne-a luat firea omeneasca din sânul Fecioarei prin puterea Duhului Sfânt deci neîntinata de pacat, dar prin actul vointei sale atotputernice ca Fiu al Tatalui si prin actul vointei omenesti ca Fiu al Omului a luat asupra sa toata saracia noastra spirituala si chiar pe cea materiala. În aceasta postura de ultim sarac, el cerseste, se roaga; s-a rugat pentru sine si pentru noi. De la pruncul din iesle noi trebuie sa învatam sa ne rugam.

Pruncul din iesle ne învata sa ne rugam prin faptul de a ne recunoaste în fata Tatalui ceresc: mici, saraci, neputinciosi, adica vrednici de mila.

Când va creste, va merge la templul din Ierusalim pentru a se ruga împreuna cu poporul lui Dumnezeu si va afirma cu autoritate faptul ca templul este casa Tatalui sau, casa de rugaciune (cf. Mt 21,13).

Dupa ce a petrecut treizeci de ani în rugaciune si munca alaturi de Maria, mama sa, si de Iosif, tatal sau purtator de grija, se prezinta la botezul lui Ioan ca un simplu pacatos si apoi se roaga cu toata smerenia. La ruga lui Isus s-a deschis cerul si glasul Tatalui a confirmat ca lui îi plac toti acei care se roaga, zicând: Tu esti Fiul meu cel iubit; în tine este multumirea mea (Lc 3,21-22); s-a luptat cu diavolul si l-a înfrânt prin post, rugaciune si prin cuvântul Scripturii, atragându-si slujirea îngerilor (cf. Mt 4,1-11); s-a rugat toata noaptea înainte de alegerea apostolilor (cf. Lc 6,12-13), ca acestia sa fie oamenii rugaciunii; stând de vorba cu femeia samariteana la fântâna lui Iacob, îi arata care este rugaciunea placuta Tatalui: cea facuta în spirit si adevar (cf. In 4,23-24), deci cea pornita din adâncul sufletului, suflet constient de adevarul propriei neputinte, constient de adevarul ca numai Tatal este cel care vede în ascuns si rasplateste fiecaruia dupa faptele sale. Isus însusi se roaga în spirit si adevar în gradina Maslinilor în timpul agoniei pentru o supunere totala la vointa Tatalui si îngerii îl întaresc (cf. Lc 22,42-43). Îngerii, care i-au vestit venirea în lume ca mântuitor, ei sunt aceia care arata ca Isus a adus lumii mântuirea în primul rând prin rugaciunea sa si s-au angajat sa-l sustina în rugaciune în momentele cele mai dificile: în ispita din pustiu si în agonia din gradina Maslinilor.

Toate popoarele si-au înaltat spre Dumnezeu rugile lor, însa prin venirea sa în lume, Cristos inaugureaza o era noua în spiritualitatea omenirii prin rugaciunea sa, deoarece el, fiind Fiul unic al Tatalui, a dat acestei realitati spirituale o forma cu totul originala.

Isus ni se reveleaza, nu atât ca un maestru si un exemplu de rugaciune, ci el, prin însasi atitudinea sa de fiinta umana, slaba, neputincioasa, devine ca ruga unui cersetor, a unui bolnav, a unei fiinte care nu are nimic si are trebuinta de toate ca sa poata exista, sa poata realiza ceva, el se prezinta în fata Tatalui ca un sarac cu duhul.

Când totusi reuseste sa-si deschida gura pentru rugaciune, observam ca el este într-un contrast evident cu rugaciunea pagânilor, care credeau ca sunt ascultati datorita multelor cuvinte de plângere (cf. Mt 6,7), deoarece acestia nu aveau sensul paternitatii divine, adica nu se rugau în spirit si adevar: nu întelegeau ca Tatal este primul care se pleaca spre necesitatile omului si nu are nevoie de cuvinte, ci de iubire, fiindca numai iubirea porneste din suflet si din adevar. Rugaciunea lui Isus este în contrast cu rugaciunea fariseilor si carturarilor, care credeau ca Dumnezeu este dator sa-i asculte fiindca au încheiat o alianta cu dânsul. Acestia se rugau, dar nu întelegeau ca alianta nu este un drept câstigat, ci un har, un dar gratuit menit sa-i duca la constientizarea propriei lor neputinte, a propriei lor saracii.

O noutate în rugaciunea lui Isus este si aceasta: porneste mereu din iubire fraterna fata de toti oamenii si, voind ca rugaciunea noastra sa poarte amprenta rugaciunii lui, ne-a învatat sa spunem fiecare, în numele tuturor: Tatal nostru care esti în ceruri, si nu: Tatal meu care esti în ceruri, ci al nostru, fiindca prin rugaciunea lui Isus toti am devenit frati. Pentru aceasta a spus: Daca doi dintre voi se vor uni pe pamânt spre a cere ceva, Tatal meu care este în ceruri, va va da. Deoarece acolo unde sunt doi sau trei adunati în numele meu, sunt si eu în mijlocul lor (Mt 18,19-20).

Isus s-a nascut pentru rugaciune, dar nu ca si cum rugaciunea ar fi o ocupatie ca oricare alta, ci ca o actiune de mântuire a lumii. Scrisoarea catre Evrei leaga amintirea rugaciunilor si cererilor lui Isus de ascultarea si ridicarea sa cea mare, nu numai la rangul de mare preot, ci si de victima, datorita evlaviei din rugaciunile sale, evlavie care l-a dus la împlinirea totala a vointei Tatalui (cf. Evr 5,6-10) de a suferi pentru mântuirea lumii.

Este adevarat, valoarea rugaciunilor lui Isus pentru mântuirea noastra a fost infinita, datorita faptului ca ele au fost mereu unite, adica au pornit din unirea ipostatica dintre firea umana si cea divina, adica rugaciunea Fiului Omului devenea automat rugaciunea Fiului unic al lui Dumnezeu, actul suprem de iubire si, din acest motiv, rugaciunile lui Isus aveau mereu rezultatul asigurat înca de la început. Pentru aceasta Isus spunea mereu: Îti multumesc, Parinte, ca m-ai ascultat (cf. In 11,41).

Conform Scrisorii catre Evrei, originalitatea rugaciunii lui Isus apare si din aspectul duratei, ea este vesnica: Mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastra (7,25). Iar ca rugaciunea sa sa fie mereu vie pe pamânt, a înfiintat Biserica, cea careia i-a încredintat misiunea de a se ruga neîncetat (cf. Lc 18,1 s.u.).

Si, ca fiecare sa se roage chiar si atunci când nu se poate ruga, Isus îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, asa cum ne asigura sfântul apostol Paul (cf. Rom 8,26; Gal 4,6), ca sa se roage în noi cu suspine negraite, spunând: Abba-Tata, fiindca iubirea lui Dumnezeu a fost revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5) tocmai pentru a ne ruga în spirit si adevar. Din motivul rugaciunii, asa cum sustine sfântul Irineu, ca de altfel si scriitorul Tertulian, omul spiritual este alcatuit din trup, suflet si Duhul Sfânt. Acesta din urma, Duhul Sfânt, apare ca "sufletul sufletului nostru", se uneste cu "eul" nostru, îl desavârseste, îl întareste si îl face capabil ca tot ceea ce este omenesc în noi sa poata primi harul care ne face partasi ai naturii divine, cum ne asigura sfântul apostol Petru (2Pt 1,4).

Aceasta este mântuirea adusa de pruncul Isus.

Sa-l laudam, sa-i multumim si sa-l preamarim si toate rugaciunile noastre, care au valoare numai din valoarea rugaciunilor lui Isus, sa le începem si sa le încheiem: prin Cristos Domnul nostru si vom deveni domni pentru toti cei din jur.

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz foarte neobisnuit, încât cu greu s-ar putea crede, daca n-ar fi fost cercetat cu sârguinta si recunoscut de Biserica în actele beatificarii sale. El slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi a fost vazut palid si speriat, învârtindu-se în jurul fântânii din piata care se afla în fata bisericii catedrale. Nici el nu-si putea închipui cum s-au petrecut lucrurile. A auzit doar o bufnitura în apa, deoarece cheia de la palatul episcopal i-a alunecat din mâna. Ce era de facut? Ce avea sa spuna stapânul sau bolnavicios si destul de nervos! Putea sa-l dea afara din slujba. Din ce va trai? Unde sa se duca? Era orfan: fara casa si fara masa. Deodata i-a venit o idee. Strabate piata în fuga, intra în catedrala si din ieslea de Craciun ia statuia pruncului Isus si se roaga: Pruncusorule Isus, numai tu ma poti ajuta, tu si nimeni altul. Te rog sa-mi aduci cheia din fântâna! A legat statuia de frânghia fântânii si a coborât-o în apa. De pe ghizd i-a mai strigat înca o data: Pruncusorule Isus, adu-mi cheia! Încet-încet a tras statuia afara. Un strigat de bucurie a umplut piata; statuia pruncului Isus tinea cheia în mânutele sale. Multumindu-i cu lacrimi de bucurie, a alergat în catedrala si a asezat statuia la locul ei din iesle, iar inima sa i-a lasat-o lui Isus din tabernacol pentru totdeauna.

În cazul în care cineva si-a pierdut cheia fericirii inimii din cauza necuratiei, betiei, hotiei, blestemului, înjuraturii etc. sa se roage pruncului Isus si o va redobândi cu toata siguranta. Dar sa nu uite: inima sa i-o lase lui Isus din tabernacol!