Duminica a XXVII-a de peste an

Teologia vietii

Toata suflarea din cer, de pe pamânt si, în eventualitatea unor alte colturi ale cosmosului cu fiinte vii, formeaza un cântec plin de iubire adresat lui Dumnezeu. Numai dupa ce Creatorul l-a zidit pe om si l-a pus coroana peste capetele tuturor vietuitoarelor, a cântat si el într-o armonie perfecta pe trei voci - Tatal, Fiul si Duhul Sfânt - constatând ca toate sunt foarte bune (Gen 1,28-31). La aceasta armonie conclusiva, plina de multumire si bucurie, a fost chemat sa participe si omul. Si a participat. Cât timp, nu stim. Stim doar ca Sarpele invidios a intervenit si a introdus o nota discordanta, sugerând protoparintilor ideea ca nu toate sunt foarte bune, ca Dumnezeu le ascunde oamenilor adevarul si binele, ca adevarata fata a lumii o vor vedea numai dupa ce vor mânca din pomul din mijlocul paradisului, din pomul stiintei binelui si raului, atunci li se vor deschide ochii si ei vor intra în armonia divina (Gen 2,4-5). Omul se lasa ademenit si intra în nota discordanta si cunoaste doar raul: frica, oboseala, suferinta si moartea. Oare ca sa stie ce-i dulcele, trebuia sa cunoasca amarul? Cum va mai ajunge sa cunoasca cele foarte bune din univers? Oare slujindu-se de efemeritatea frunzelor pentru a-si ascunde goliciunea spiritului?

Când primii crestini începeau sa vorbeasca pagânilor despre Isus, începeau întotdeauna cu misterul învierii si terminau cu misterul întruparii. Misterul învierii era evenimentul istoric pe care îl puteau verifica prin martorii lui Isus si adevarul îl deduceau din bucuria cu care ei întâmpinau necazurile vietii - fericiti de a fi suferit ceva pentru numele lui Isus (Fap 5,41) - si chiar moartea, fiindca din plinatatea inimii le vorbea gura (Mt 12,34). Învierea era aceea care trezea curiozitatea în sufletele pagânilor. Dat fiind faptul ca învierea dadea tuturor speranta vietii, pagânii erau mai înclinati sa accepte si sa îmbratiseze credinta crestina. Pentru nimic nu se zbate omul mai mult decât pentru sanatate si viata.

Isus tintuieste la stâlpul infamiei pe mai-marii preotilor, pe saducei, pe batrânii poporului si pe farisei pentru înclinatia lor de a ucide, de a crede ca moartea rezolva problemele dificile ale vietii, pe când adevarul este contrariul: viata rezolva problemele mortii, de aceea un medic psihiatru a spus: Viata ne este data pentru a da sens vietii. Sensul vietii este acela care conduce la izvorul vietii, la Dumnezeu Tatal. Lucratorii din parabola, care nu erau decât ei, au ucis pe primii slujitori trimisi sa ia partea din roadele viei - via fiind poporul ales -; au ucis pe cei trimisi a doua oara si în cele din urma pe fiul stapânului, adica au ucis pe profeti, pe cei drepti (mâncând drepturile vaduvelor si orfanilor (Lc 20,47), au ucis pe Mesia, pe Fiul Omului.

Tendinta de a ucide, de a nimici, cuprinde în sine o dubla rautate: de a nu permite omului sa intre în viata lui Dumnezeu si de a nu-i permite lui Dumnezeu sa intre în viata si istoria omului.

Dumnezeu vrea sa sadeasca în fiinta omului conceptul divin al vietii, ca viata este existenta si existenta în sine este Dumnezeu - Iahve este cel ce este (Ex 3,14) - si omul poate ajunge la aceasta viata noua prin înviere.

Refuzul de a-i da stapânului ceea ce este al sau nu zadarniceste planul sau, nici chiar crimele cele mai odioase nu-l pot întoarce din drum, fiindca dragostea este tare ca moartea (cf. 1In 4,166). Viata îsi are radacina în esenta divina si pe pamânt a aparut ca dar al Duhului Sfânt (cf. Gal 5,22). Pe atotputernicia iubirii se bazeaza toata teologia istoriei si a vietii din cer.

Israelul a raspuns la chemarea iubirii producând agurida: necredinta, razbunare, razvratire, asuprire, indiferenta si crima.

Cu ce difera raspunsul nostru fata de cel al evreilor de odinioara?

Sfântul Paul îi îndeamna pe credinciosii din localitatea Filipi

sa-si înalte cugetele catre Cristos: Fratilor, câte sunt adevarate, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice lauda, la acestea sa va fie gândul! Numai cel care are gândul la acestea se poate bucura de pace, de fericire. Fericit si linistit în sens biblic poate fi numai acel crestin care se afla cu aproapele sau într-un raport de solidaritate în nenorociri, în neputinte, în opresiune si mai ales care, de pe pozitie de forta si de siguranta a propriei sale existente, îi îndeamna pe toti sa nu se teama, sa nu se îngrijoreze de ziua de mâine (Memorator scriptural). Biserica, traind din cuvântul Domnului, creste prin sacramente si se întareste pe Piatra din capul unghiului, devenind via încredintata altor viticultori, care da roade la timpul potrivit.

Crestinul adevarat are încredere în viitor, fiindca are toata certitudinea revenirii lui Dumnezeu pe pamânt prin Cristos plin de maretie si slava (cf. Mt 25,31). Crestinul adevarat simte apropierea Domnului în orice clipa. Noile motive de iubire i se ofera din belsug în semnele timpului. Linistea sufleteasca, pacea sa are ca suport speranta care îl elibereaza de stresul ucigator al pesimismului materialist. Cu toate ca sfânta Ioana d`Arc era constienta de chinurile care o asteptau, fiind condamnata sa arda pe rug, ea a ramas linistita si senina; celor îngrijorati de cele viitoare le spunea: Nu asteptati o lume mai buna stând cu mâinile în sân, dar cautati cu toata seriozitatea de a lasa în urma voastra o lume mai dreapta!

Noi trebuie sa ne definim prin viata divina ca sa putem întelege teologia istoriei, adica actiunea divina în favoarea omului. Numai o viata traita din plin, încarcata de virtuti poate întelege sensul istoriei, poate descifra semnele timpului, se poate încadra în planul iubirii divine si poate produce roadele spirituale pentru hrana sufletelor generatiilor viitoare, roade care nu sunt altele decât o concretizare a iubirii. Daca azi ne saturam sufletul cu exemplele sfintilor din trecut, cu învataturile lor minunate, daca ne ostoim setea dupa cele vesnice cu sângele celor peste douasprezece milioane de martiri, noi, cei de azi, avem datoria sa fim hrana pentru generatiile viitoare.

La orizont se profileaza Cristos care vine. Cum si cu ce îi iesim în întâmpinare?

La un rege oriental din vechime a venit un om ca sa-l întrebe: Cum as putea ramâne statornic într-o ispita deosebit de grea? Regele nu i-a raspuns, dar i-a dat un vas cu ulei pretios plin ochi, cum se spune, zicându-i sa-l duca pe toate strazile principale, cele mai aglomerate, amenintându-l: Daca vei varsa numai o picatura, unde îti stau picioarele, acolo îti va sta capul. Omul a luat vasul cu cea mai mare atentie si a pornit la drum. În urma lui mergea strajerul cu sabia în mâna, gata sa-l loveasca, în caz ca nu ar fi atent si ar varsa o picatura de ulei. Tocmai atunci avea loc si o sarbatoare, asa încât strazile erau pline de lume. Omul a reusit totusi sa se întoarca la rege cu vasul plin cu pretiosul continut. Acesta l-a întrebat: Ei bine, ia spune-mi acum, ce se mai întâmpla prin oras? Acela a raspuns: Am privit numai la ulei si la nimic altceva n-am dat atentie. Iata, îi zise regele, acum ai aflat mijlocul cel mai potrivit pentru a ramâne statornic în orice ispita, oricât de grea, sa privesti mereu cu toata încordarea numai la Dumnezeu.

Aceeasi atentie trebuie sa o avem si noi fata de viata cea noua primita la Botez, fiindca Isus este viata noastra - Eu sunt viata (In 14,6) - si Duhul Sfânt este sufletul vietii noastre care da sens existentei de care ne bucuram.