Duminica a XXV-a de peste an

Gândurile Domnului

Tot omul, chiar si cel mai sfânt si întelept, are nevoie de convertire continua spre Dumnezeu. Cel rau este chemat sa faca primul pas si sa se întoarca de la pacatele sale. Cel bun sa-si schimbe gândurile bune în gânduri si fapte mai bune, cât mai conforme cu gândurile si faptele lui Dumnezeu. Gama convertirii este atât de larga cât este distanta dintre cer si pamânt. Nimeni nu poate spune: Am facut destul; stiu destul; nu mai am nevoie de nimeni si de nimic. Din contra, cât mai avem timp, sa-l cautam pe Domnul si sa-l chemam în ajutor, ca sa ne traim Botezul în fiecare zi. Prima parte a Botezului - de a ierta asa cum am fost iertati - am tratat-o în duminica trecuta, azi vom adânci partea a doua care consta în a darui. Prin Botez, Dumnezeu, nu numai ca ne iarta, dar ne si daruieste: harul, samânta virtutilor teologale (credinta, speranta si iubirea) si pe Duhul Sfânt cu darurile sale (întelepciune, întelegere, sfat, tarie, stiinta, evlavie si frica de Dumnezeu care, la timpul potrivit, vor pune în miscare virtutile teologale, mai ales prin taina Confirmatiunii).

Omul îl gaseste tot mai mult pe Domnul în masura în care se leapada de sine însusi si-l alege pe Domnul ca model de gândire, simtire si fapte. Convertirea este întotdeauna dubla: lepadarea de sine si alegerea Domnului pentru a fi domn.

Profetul ne sugereaza o convertire la gândurile Domnului, gânduri care difera mult de cele ale omului, precum si convertirea de la pacat la virtute (lectura I-a). Convertirea în gradul suprem, precum cea a sfântului Paul care spunea despre sine: Pentru mine a trai este Cristos si a muri un câstig (Fil 1,21), se mai numeste afect matur si se obtine prin canalizarea tuturor energiilor spirituale spre persoana lui Cristos, care devine atât de importanta încât este înglobata în propria persoana si ne definim prin ea: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20). În acest caz se realizeaza o convertire tot mai profunda spre munca de evanghelizare si poate culmina prin jertfa totala, moartea care deschide calea intimitatii cu Dumnezeu (lectura a II-a).

Isus ne ofera, în parabola lucratorilor din vie, felul cum trebuie sa se converteasca si cel drept în gânduri, sentimente, fapte, care oricând gaseste loc pentru mai bine. Primii chemati se prezinta la lucru în urma unui angajament, a unui contract încheiat cu stapânul viei si lucreaza cinstit pâna seara. Cred ca aici Isus vizeaza poporul evreu care s-a constituit întotdeauna ca un partener al lui Dumnezeu prin acel: Fac, pentru ca sa-mi faci, sau Dau, ca sa-mi dai; pazesc, daca ma pazesti; cred, daca faci aceasta sau aceasta minune ca sa-ti dovedesti prezenta în mijlocul nostru. Plata li s-a facut pe baza întelegerii, a dreptatii. Dreptatea omeneasca sta într-un profit bilateral: unul profita de munca, celalalt de bani.

Dumnezeu vrea sa avem alt concept despre dreptatea divina referitoare la relatia sa cu omul, în care câstigul nu mai este bilateral, ci unilateral, fiindca Dumnezeu nu are ce câstiga din slujirea omului, el are totul. Câstigul este numai de partea omului care îl câstiga tot mai mult pe Domnul însusi prin slujirea aproapelui, fata de care devine domn, fiindca dreptatea lui Dumnezeu este iubirea. Prin slujirea celui drept, Dumnezeu câstiga un loc în sufletul dreptului din care face un depozit al iubirii sale, din care dreptul va împarti celor nevoiasi cu toata iubirea si ei îi vor recunoaste calitatea lui de domn în Domnul, facând din aproapele, asemenea lui Dumnezeu, un depozit al realizarilor iubirii sale.

Tot din aceasta parabola mai învatam ca din relatiile omului cu Dumnezeu câstiga mai mult acela care nu se tocmeste, nu negociaza, nu se tânguieste cu Domnul, ci are încredere în cuvântul sau. Ultimii chemati la lucru merg în vie fara sa întrebe cât vor primi. Dumnezeu nu-si dramaluieste darnicia iubirii fata de acela care crede în bunatatea, în dreptatea sa. Ultimii merg sa lucreze fiind constienti ca vor fi platiti, nu atât pentru munca presata, cât mai mult din mila si bunatatea stapânului viei. Ei au descoperit în chemarea lui ceea ce primii n-au reusit: bunatatea si caritatea.

Dumnezeu ne-a chemat pe toti la viata, la credinta, la mântuire si, unuia îi da mai multi ani, altuia mai putini, dar în toate este aceeasi bunatate divina a Domnului.

Parabola ne mai ofera o noua si stralucita idee pe care trebuie s-o avem despre munca si despre om. Omul crede ca valoarea sa sta în capacitatile sale si în rezultatele pe care le obtine prin munca. Dar Dumnezeu ne arata ca valoarea omului sta în faptul de a fi om, de a fi persoana dupa modelul persoanelor din Preasfânta Treime, de a fi creatura sa predilecta, aleasa si iubita din vesnicie pentru faptul de a fi persoana în sine, de a realiza ceva prin disponibilitate fata de planul sau divin. Cât priveste munca servila de pe pamânt, Dumnezeu priveste mai mult la necesitatile vietii omului decât la rezultatele muncii si bunatatea divina întrece dreptatea muncii, fiindca si cel care a lucrat numai o ora are aceleasi trebuinte ca si cel care a lucrat toata ziua, ba chiar poate mai multe. Necesitatile umane au mereu trebuinta de caritatea divina; munca este insuficienta pentru a le satisface; fara caritatea divina, omul nu-si poate mentine viata pe pamânt. Deseori numim ajutorul divin sansa sau noroc; noroc de ploaie, noroc de soare, noroc de vreme buna etc.; fara acest noroc nimeni nu poate dainui. Norocul nostru este Cristos mijlocitor la Tatal.

Înca o învatatura ne mai ofera aceasta parabola minunata, anume: oricât de mult am munci, nu-l putem face pe Dumnezeu datornicul nostru, fiindca iubirea lui infinita fata de om nu se poate plati cu nimic, nici cu munca, nici cu rugaciune, nici chiar cu pretul vietii. Cei care au muncit toata ziua se pot asemana cu fiul mai mare din parabola Tatalui milostiv (a fiului risipitor, cum este mai cunoscuta din Lc 15,11-32), care a ramas acasa si a muncit de zor de dimineata si pâna seara, crezând ca tatal îi este dator si se revolta ca nu i-a dat macar un ied sau un miel ca sa aiba cu ce petrece împreuna cu altii de teapa lui; considera o nedreptate repunerea fratelui mai mic în aceleasi drepturi ca si el. Numai ca tatal stie ca fiul mai mic, prin convertire, poate deveni un depozit al realizarilor iubirii sale, daca nu mai bun, cel putin tot atât de bun ca si cel al fiului mai mare.

Învatatura nu se opreste aici. Isus ne mai arata ca în slujirea lui Dumnezeu, stapânul viei, nu se admite invidie sau gelozie, deoarece, chiar daca cei din urma au primit oarecum pe gratis plata, ei au primit-o în folosul altora, al acelora care asteptau acasa ceva pentru întretinerea vietii. Carismele din Biserica lui Cristos sunt pentru altii si nu sunt primite de cineva pentru meritele sale sau numai pentru folosul personal.

O alta convertire trebuie s-o realizam prin atentia pe care suntem chemati sa o dam celor mici, slabi, bolnavi, handicapati, batrâni, vaduve, orfani. Cei care ramân fara de lucru sunt de obicei acestia, considerati fara valoare fiindca nu produc. Or, o societate sta pe temelii solide si-si dovedeste gradul de civilizatie tocmai prin grija acordata celor marginalizati. Mama, oricât de mare i-ar fi numarul copiilor, acorda întotdeauna cea mai mare grija fiului bolnav sau handicapat, fiindca simte ca numai iubirea ei poate suplini lipsurile lui. Isus a pus bazele civilizatiei prin iubirea fata de cei mici, prin slujire.

Dumnezeu priveste inima. O lucrare de o ora, facuta din inima, valoreaza mai mult decât cea de opt ore pentru plata, fiindca acestea nu stabilesc nici un raport de intimitate cu dânsul sau între oameni. Munca ultimilor veniti a stabilit un raport de iubire, de recunostinta, de stima între ei si stapân. Orientarea primita este de a fi domni cu altii.

Convertirea personala la gândurile lui Dumnezeu trebuie privita si în perspectiva convertirii colective: asa cum trebuie sa fiu eu, tot asa trebuie sa fie si societatea. Din acest motiv colectiv, convertirea personala devine imperioasa, urgenta, fiindca lumea este rea, iar ruga mea trebuie sa fie ca aceea a unui bun crestin chinez: Doamne, lumea este rea, tu fa-o mai buna începând cu mine!

Isus a fost purtatorul si revelatorul gândurilor lui Dumnezeu. Avem sa-i fim recunoscatori, urmând exemplul sfântului Paul care a spus: Pe Cristos vreau sa-l cunosc si puterea învierii lui, cu speranta ca voi ajunge si eu la înviere (Fil 3,10-11).

Orice convertire este un pas înainte spre înviere.

Ajuta-ne, Doamne, sa facem cât mai multi pasi spre tine! Amin.