Duminica a XXI-a de peste an

Teologia autoritatii si frica de Dumnezeu

În Vinerea Mare, Isus în fata lui Pilat, acesta îl întreaba: De unde esti tu? Isus nu-i raspunde. Pilat, iritat, îi zice: Mie nu-mi raspunzi? Nu stii ca am putere sa te eliberez sau sa te rastignesc? Isus îl lamureste: N-ai avea nici o putere asupra mea, daca nu ti-ar fi fost data de sus (In 19,9-11).

Toata autoritatea si puterea vine de sus, de la Dumnezeu si constituie un mare mister: cum de da Cel de Sus putere si autoritate acelor oameni care se folosesc de ele pentru a face rau! Dar, dupa cum este necesar omului sa se boteze pentru a deveni crestin si nu toti se boteaza, la fel si cu autoritatea, este necesar ca acel cineva sa fie patruns de cuvântul lui Dumnezeu pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie: domn, având dreptul sfânt de a porunci ceea ce este cel mai conform cu interesul general al societatii, cu viata oamenilor, desi sunt atâtia care conduc, dar nu sunt domni. Tocmai de încrestinarea autoritatii, de patrunderea ei de catre cuvântul lui Dumnezeu, se ocupa lecturile de azi de la Liturgia cuvântului. Dat fiind faptul ca fiecare se bucura de o autoritate, fie în familie, fie în societate, este necesar sa consideram aceasta învatatura cu toata atentia. Orice om are o responsabilitate fata de autoritate: fie de a se supune, fie de a o exercita, fie de a o influenta pentru a fi cât mai conforma cu revelatia divina: domn trebuie sa fie si cel care conduce, domn trebuie sa se arate si cel care este condus, dupa modelul Isus care le-a îmbinat pe amândoua în chipul cel mai armonios, domnind prin slujire.

Din prima lectura retinem faptul ca profetul Isaia îl anunta pe Sebna, dregatorul regelui Ezechia, ca va pierde puterea si autoritatea pe care le are, deoarece le-a pus în slujba mortii, n-a fost domn cu supusii si s-a ocupat mai mult de monumentul sau funerar decât de viata slujitorilor împaratiei. În locul sau va fi pus Eliachim, fiindca va fi mai mult decât domn, va fi ca un tata pentru cei din Ierusalim. Tata înseamna viata, putere si autoritate plina de iubire în apararea vietii.

Orice putere vine de la Dumnezeu si trebuie pusa în slujba iubirii. Fiinta tatalui, munca si autoritatea lui trebuie puse în slujba familiei - a sotiei si a copiilor - cu constiinta responsabilitatii fata de Dumnezeu de la care le are. El este primul chemat sa munceasca si sa se jertfeasca pentru fericirea familiei fiindca, din moment ce ceea ce a primit este pentru altii, el devine un carismatic. În aceasta calitate trebuie sa fie constient ca are nevoie de darurile Duhului Sfânt pentru a se achita corect de carisma sa, mai ales de darul fricii de Dumnezeu care este începutul întelepciunii (Ps 111,10; Prov 9,10; Sir 21,11).

Ceea ce este tatal în familie, aceea trebuie sa fie seful, conducatorul, pastorul în societate, un domn pentru toti. Fericirea lui trebuie sa se nasca din fericirea pe care o procura supusilor sai.

Omul poate fi sef numai când întelege bine paternitatea divina a autoritatii. Paternitatea divina se bazeaza pe valoarea vietii pe care o apara cu întelepciune si o întelegere si o împarte prin atotputernicie si cu iubire infinita. Într-un mod mai simplist a înteles un mujic rus, asa cum ne relateaza Dostoevski într-unul din romanele sale, problema autoritatii când spune: Autoritatea capitanului vine de la comandantul suprem al Armatei si acesta o are de la împarat, de la tarul Rusiei. Împaratul este împarat pentru ca Dumnezeu l-a orânduit sa stapâneasca; dar daca nu exista Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu mai sunt capitan, pentru ca nu mai exista nici împarat si nici autoritate suprema.

Numai cine stie sa fie ascultator si supus paternitatii divine, numai acela poate fi capabil de a fi domn pentru altii. Multi se cred chemati sa conduca si sa porunceasca, în timp ce nu stiu sa asculte, nu stiu sa se supuna si mai ales nu stiu sa fie domni pentru cei condusi. Pot ajunge sa aiba putere si autoritate, ca Pilat din Pont, dar nu sunt domni, asa cum nici Pilat n-a fost domn cu Isus, fiindca desi a constatat ca este nevinovat, anunta ca mai întâi îl va pedepsi si apoi îl va elibera (Lc 23,15-16). Sa ne fereasca Dumnezeu de astfel de domni care pedepsesc pe cei nevinovati!

Multi se cred capabili, prin fortele proprii, sa conduca si când, dând din coate, ajung într-un post de sefie, stiu sa conduca doar interesele personale, sa conduca veniturile spre propriile buzunare si când dau de greutati, îl critica pe Dumnezeu ca nu conduce mersul lumii asa cum ar trebui. Se aseamana cu acel taran încrezut care critica mereu mersul vremii si îsi zicea în sine: Daca m-ar lasa Dumnezeu macar un an sa conduc, ar vedea chiar el ce este în stare sa produca pamântul! Si Dumnezeu i-a zis: Iata îti dau putere sa conduci mersul vremii: când vei voi ploaie, va ploua; când vei voi soare, va fi soare; când vei voi vreme buna, va fi cum doresti. Si omul nostru comanda: ploaie si ploua cum trebuie; dupa ploaie comanda soare si caldura, si vremea buna se instala; recoltele cresteau de mai mare dragul. Când a venit vremea secerisului, paiul era mare si spicul lung, dar sterp, în loc de bob avea doar un fel de hoaspe. Taranul nu-si putea închipui cum de s-a ajuns aici, deoarece el a comandat vremea cea mai propice. Dumnezeu i-a zis: Dupa stiinta ta marginita ai cerut doar soare si ploaie, dar n-ai voit vânt si furtuna ca recoltele sa-si înfiga cât mai adânc radacinile în pamânt, ca de acolo sa-si traga substantele minerale necesare bobului; n-ai cerut trasnete care sa purifice si sa ionizeze atmosfera, s-o ozoneze, fiindca toate au trebuinta de aer curat; n-ai cerut vreme rea care sa sileasca daunatorii sa se retraga de pe spic; n-ai cerut un pic de grindina care sa mai curate plantele de frunzele de prisos; si multe altele n-ai cerut, n-ai comandat cu întelepciune.

Taranul a fost silit sa-si recunoasca esecul cu toata smerenia. Din pacate, datorita faptului ca multi sefi n-au fost domni, avem mai multa pleava în societate decât cetateni domni.

Omul are ratiune, se bucura de inteligenta, dar înainteaza cu greu în cunoasterea unui univers pe care l-a gasit, în care a fost introdus, care sta în fata lui cu multe necunoscute, deoarece este exploratorul si nu autorul lui (Emilio D`Angelo). Autoritatea adevarata se dobândeste cu si prin smerenia de explorator, sa stii sa observi si sa respecti ceea ce ai primit, sa fii domn de la furnica si pâna la elefant, pentru a lasa în urma o lume mai buna.

Toata lectura a II-a o putem rezuma în cuvintele spuse de Dumnezeu lui Moise în pustiu: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14), adica plinatatea vietii, puterii, cunoasterii, întelegerii.

Omul este chemat sa raspunda despre sine ceea ce este. Daca nu-i capabil sa se cunoasca pe sine, nu se va întelege pe sine si nu se va putea conduce pe sine. Cum ar putea conduce pe altii? În acest caz trebuie sa admita conducerea aceluia care s-a definit pe sine: Este cel ce este. Prin aceasta recunoastere smerita devine participant la domnia lui Cristos care s-a facut ascultator, s-a smerit pâna la moartea pe cruce si Tatal l-a înaltat si i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui sa se plece tot genunchiul si toata faptura sa dea marturie ca Isus este Domn (Fil 2,8-11), ca îmbogateste pe toti cei care îl cheama în ajutor (cf. Rom 10,12), adica îi îmbogateste cu autoritatea suprema, cu puterea care nimiceste în primul rând egoismul propriu, îi îmbogateste cu blândetea si rabdarea sa, cu plenitudinea darurilor Duhului Sfânt pe care îl trimite în inima celui care conduce cu puterea paternitatii divine.

Doi cilindri de teracota, de provenienta babiloniana, îl reprezinta pe zeul soare, Shamash, cu cheile în mâna, simbolul suveranitatii sale. În cântarile adresate lui se spune: Tu ai deschis stavilarele cerului stralucitor, Shamash; cheia sta în mâna ta pentru a-i rechema la viata pe cei morti, pentru a-i elibera pe cei închisi. Se recunoaste chiar si în lumea pagâna ca suprema autoritate sta în promovarea vietii, în eliberarea de moarte.

Isus a pus cheile vietii în mâna tuturor acelora care iubesc credinta în viata. Pe Petru îl pune în fruntea Bisericii sale tocmai pentru credinta în dumnezeirea lui, în viata lui cea vesnica (cf. Mt 16,16-18); pe carturari si pe farisei, care se considerau detinatorii cheilor credintei, dar nu erau domni fata de viata vaduvelor si a orfanilor (Mc 12,40), el îi dojeneste ca au încuiat împaratia cerurilor (cf. Mt 23,13) si ca le lipseste cheia cunoasterii, fara de care nici ei si nici ascultatorii lor nu vor putea intra (cf. Lc 11,52).

Ceea ce ne mai impresioneaza în evanghelia de azi este faptul ca Tatal i-a revelat lui Petru identitatea sa. Cuvântul grecesc apokaliptein, folosit pentru revelare, înseamna a ajunge la cunoasterea lucrurilor celor mai secrete, mai ales cu privire la sfârsitul lumii. Raspunsul lui Petru este inspirat, deoarece el vede în Isus pe biruitorul final asupra mortii, fiindca se bucura de autoritatea suprema asupra vietii, care se va arata Domn fata de toti si le va reda viata. Daca marturisesti cu gura ta ca Isus este Domnul si crezi în inima ta ca Dumnezeu l-a înviat pe el din morti, vei fi mântuit (Rom 10,9).

Biserica, în calitate de mostenitoare a credintei lui Petru, mosteneste si autoritatea pe care acesta a primit-o de la Cristos si pe tot cel care intra în sânul ei îl hraneste cu trupul si sângele lui Cristos si îl conduce la viata vesnica, îl duce sa domneasca împreuna cu Cristos, adica sa devina cu Cristos un mijlocitor de haruri pentru realizarea unei lumi noi în care sa domneasca pacea. Amin.