Duminica a XX-a de peste an

Intrarea pagânilor

Se pare ca Liturgia cuvântului de azi intentioneaza sa ne faca misionari. Aceasta nu înseamna ca vrea sa ne determine pentru a parasi toate si a merge peste mari si tari, ci de a fi acolo unde suntem în virtutea Botezului primit si a misiunii pe care o are Biserica din care facem parte.

Dumnezeu vrea sa-i primeasca în împaratia sa pe toti oamenii. Aici îi va face fericiti întretinând cu ei un dialog intim, scotând în evidenta cât de placute i-au fost jertfele si lupta lor de a-l gasi (lectura I-a).

De cine se foloseste Dumnezeu pentru realizarea planului sau? Odinioara s-a folosit de poporul evreiesc (lectura a II-a), dar azi vrea sa se slujeasca de mine, de tine, de noi toti; vrea sa fim poarta oilor în calitate de membre ale trupului mistic, având în vedere si pe evrei. Convertirea lor va fi ca o înviere din morti.

Ceea ce-i determina pe oameni sa alerge unii în ajutorul altora sunt durerea si necazul. Femeia canaaneana avea o fiica posedata de diavol. Acesta o chinuia cumplit (lectura a III-a). Orice boala care nu avea leac în acea vreme era considerata drept o posedare din partea diavolului. Astfel erau epilepticii, nebunii, leprosii etc. Femeia canaaneana vine la Isus mânata de simtul credintei.

Necazuri si boli sunt si azi în lume destul de multe. Nu au leac: cancerul, sida si multe altele. Care dintre ele nu este opera pacatului? Si care pacat nu este opera diavolului?

Am eu ceva în mine care sa-i atraga pe cei bolnavi în speranta vindecarii?

Grija pe care o am fata de cei bolnavi în care vad pe Isus (cf. Mt 25,36), trebuie sa o vada. Oricât ar fi oamenii de rai, cei mai multi au simtul compasiunii fata de cei care sufera. Trebuie sa ne folosim de acest sentiment al inimii pentru a-i aduce la credinta. Sfântul Ignatiu de Loyola spune ca daca vrem ca oaia sa vina dupa noi, trebuie sa-i luam mielul în brate, adica pe cel mic, pe cel bolnav, pe cel sarac etc.

Femeia canaaneana s-a îndreptat spre Isus, desi el trecea ca un necunoscut printr-un tinut strain, fiindca avea în el ceva care nu era posibil sa se ascunda: o seninatate în priviri care exprima numai bunatate, disponibilitate, amabilitate, nevinovatie, ceva care îi atragea în primul rând pe cei nevinovati, pe copii. Copiii, având acea kardiognosie (capacitatea naturala de a citi în inimi ca într-o carte deschisa), îl descopereau primii pe Isus si alergau în întâmpinarea lui; apoi cei care, prin înlaturarea pacatului, si-au redobândit nevinovatia. Isus nu voia sa se afle de trecerea sa prin acel tinut, dar n-a fost posibil. De ce? Când a tinut frumoasa predica de pe munte, au fost de fata si locuitori din tinuturile Tirului si Sidonului care l-au ascultat (cf. Mt 4,24-25) si prin ascultare si-au capatat kardiognosia. Nu era greu de recunoscut acest chip unic în lume.

Prin ce ma poate cunoaste cineva ca sunt omul lui Dumnezeu? Prin ce pot vesti lumii ca Isus si-a facut aparitia în aceste tinuturi? Desigur o pot face prin viata corecta, participarea la sfintele taine, adica viata sacramentala, dar mai ales rugaciunea si atitudinea apostolica a ucenicilor: Doamne, ai mila de ea ca striga în urma noastra! Rugaciunea apostolilor parea refuzata, dar în realitate Isus aplica o metoda pedagogica pentru a le arata ca rugaciunea trebuie sa fie nu numai insistenta, ci si plina de smerenie. Numai credinta da rugaciunii insistenta si smerenie; si numai ea ne da dreptul de a intra în lacasul rugaciunii Celui Preaînalt, spre a întretine vesnicul dialog al iubirii (lectura I-a).

Contra ispitei asupra singuratatii celui bun si a multimii celor rai avem urmatorul sfat: Este imposibil sa-i poti ajuta pe toti, dar binele facut unei singure persoane poate aduce la Dumnezeu un oras întreg, poate converti un tinut întreg. Isus, de exemplu, vorbeste unei singure persoane la fântâna lui Iacob; îi descopera trecutul pacatos; îi reveleaza prezenta sa mesianica; îi vorbeste despre templu si rugaciune etc. Samariteana uita de toate, chiar si pentru ce a venit la fântâna, lasa galeata si alearga la ceilalti samariteni sa le spuna pe cine a aflat. Acestia vin si îl invita pe Isus sa ramâna la ei si sa-i învete. Ceea ce s-a si întâmplat (cf. In 4,7-42).

Ce putem spune despre femeile de azi, despre mame? Sunt primele chemate sa devina misionare. Careia îi poate spune Isus: Femeie, mare este credinta ta? Care mama mai sufera ca fiica ei este cumplit chinuita de diavolul necuratiei, mândriei, lacomiei dupa bani etc.? Care mama mai insista în rugaciune? Mai mult cauta sa le scuze si sa le ascunda patimile. Multimea copiilor de pe strazi arata lipsa simtului matern din multe femei. Multe, din pacate chiar prea multe mame, nu numai ca nu promoveaza credinta în mediul lor de familie, ci chiar o distrug prin nepasare, prin lasarea copiilor sa faca tot ce le place, mame care la necaz alearga la practici superstitioase, de magie neagra etc. Când vezi tinere iesite la drumul mare pentru prostitutie, când vezi discoteci pline în miez de noapte, când le vezi asteptându-si rândul la cabinetul ginecologic pentru avort, nu poti sa nu te gândesti la întrebarea pusa de Isus: Când va veni Fiul Omului va mai gasi oare credinta pe pamânt? (Lc 8,8)). Cineva a spus: Credinta se suge o data cu laptele de la sânul mamei; si când o mama plânge, lui Dumnezeu i se rupe inima. Sunt lacrimi misionare cele varsate de mame pentru credinta copiilor lor, sunt acele lacrimi cerute de Isus femeilor din Ierusalim care îl însoteau pe drumul crucii, când le-a spus: Fiice ale Ierusalimului, nu ma plângeti pe mine, ci pe voi plângeti-va si pe copiii vostri. Caci iata vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe si pântecele care n-au nascut si sânii care n-au alaptat! Atunci vor începe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi; si dealurilor: Acoperiti-ne! (Lc 23,28-30). Da, îngrozitoare sunt statisticile anuale referitoare la avorturi, dar sunt unele crime care zguduie si pe aceste mame criminale. Asa a fost în anul 1965 la Roman. O femeie, ramasa cu o fetita de vreo cinci-sase ani, a fost ceruta în casatorie de un barbat, cu conditia sa nu-i aduca în casa si fiica. Mama n-a gasit alt mijloc de a o înlatura decât prin moarte. A iesit cu fetita ei la ocazie. A gasit un camion care mergea spre Halaucesti. Urcate în cabina, soferul a auzit cum fetita i-a soptit mamei: Mamica, nu-i asa ca n-ai sa ma omori? Mama a strâns-o la piept si i-a soptit: Taci! Nu vorbi prostii! Dupa un anumit timp i-a zis din nou: Mamica, nu ma omorî! Mama i-a zis: Fii cuminte, draga si taci! Înainte de a ajunge la Halaucesti, mama si fiica au coborât. În apropiere este un pod. Soferul si-a vazut de drum, dar banuia ca ceva nu-i curat. Dupa ce si-a terminat treaba în sat, s-a întors în graba spre Roman. În locul unde le lasase pe cele doua, acum era numai una, mama care i-a facut semn sa opreasca. A luat-o si a dus-o direct la Postul de Militie, unde si-a marturisit banuiala. Întorsi la fata locului, sub pod au gasit fetita într-un lac de sânge. Murise. Judecata în public, a fost dusa în lanturi pe strazile orasului Roman si obligata sa strige: Cine va face ca mine, ca mine sa pateasca! O vecina de-a ei mi-a marturisit ca, daca ar fi stiut, ea i-ar fi luat fetita si ar fi crescut-o cu toata dragostea si a adaugat cu lacrimi în ochi: Era atât de frumoasa si cuminte! Fara comentarii. În acea perioada eram vicar parohial la Sabaoani. Am fost marcat profund.

Vreau sa închei cu un exemplu mai optimist. Pe când o mama trecea pe strazile orasului Antiohia cu singurul ei fiu în brate, a fost ridicata pe neasteptate de misitii prefectului pagân Asclepiade si dusa în sala tribunalului. Aici se judeca procesul unui diacon crestin care refuza sa se închine idolilor. În apararea sa, diaconul a spus: Chemati aici un copil simplu si nevinovat si sa ascultam de la el daca trebuie sa ne închinam lui Dumnezeu sau idolilor! Primul copil întâlnit a fost Barulo, pe care mama îl ducea în brate. Barulo, îi zise Asclepiade cu glas magulitor, vrei sa-i oferi lui Zeus trandafirul pe care îl ai în mâna? Barulo raspunde raspicat, desi pâna atunci aproape nu vorbise decât câteva cuvinte: Nu, fiindca numai Dumnezeul crestinilor este Dumnezeu adevarat. Aprinzându-se de mânie, prefectul Asclepiade îl întreba din nou: Cine te-a învatat sa vorbesti asa? Raspunsul lui Barulo a fost si mai surprinzator: Mama, iar pe mama a învatat-o Dumnezeu. Crudul Asclepiade da porunca sa fie spânzurat de grinda si biciuit în fata mamei. De sus, pe când sângele îi curgea în suvite purpurii din trupul fraged, Barulo spune: Mama, te rog, da-mi o picatura de apa! Mi-e tare sete. Mama înlacrimata, dar eroica, îi raspunde: Fiul meu, cine bea din aceasta apa înseteaza din nou. Mai îndura putin si vei bea din izvorul cu apa care potoleste setea pentru totdeauna! Copilul a oftat si a crezut în iubirea mamei. N-a trebuit sa rabde mult, deoarece calaul i-a retezat capusorul balai cu o singura lovitura de sabie, care a cazut în bratele mamei, care l-a urmat împreuna cu diaconul.

Nici daca ar fi fost martirizat un papa, n-ar fi avut atâta influenta binefacatoare asupra celor prezenti, pagâni care s-au convertit mai apoi, cum au avut cuvintele încurajatoare ale acestei mame.

Da-ne, Doamne, mame credincioase si lumea se va mântui! Amin.