Duminica a XIX-a de peste an

Credinta si minune

Din multimea de probleme pe care cauta sa le rezolve lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, vom retine învatatura din prima lectura: credinta n-a izvorât si nu se alimenteaza din frica; din a doua lectura avem învatatura ca minunea religiei crestine este iubirea; din a treia lectura avem învatatura: cu Dumnezeu ne întâlnim prin Isus Cristos. Cum de Cristos ne putem apropia cu iubire si fara frica, el ne da credinta în Dumnezeu si noi o acceptam fiindca stim ca ne iubeste si cine iubeste nu minte.

Credinta n-a izvorât din frica.

Nu cred ca pe timpul profetului Ilie se puneau aceleasi probleme ca si azi, mai ales aceea de a supune credinta unei critici stiintifice. Totusi, ca profet, Ilie da raspuns acelor oameni care, în numele stiintei, sustin ca izvorul credintei ar fi fost frica si înca mai este. Ateii sustin ca omul primitiv, coplesit de puterea unor fenomene naturale ca: furtunile, cutremurele de pamânt, eruptiile vulcanice, eclipsele solare, aparitia cometelor, caderea stelelor etc. necunoscând cauzele lor naturale, a vazut în ele o forta divina, în fata careia a început sa tremure si sa i se închine. Asa ar fi aparut fenomenul religios.

Biblia, chiar daca credintele în zei ar avea aceasta origine, dintru început este de alta parere: credinta adevarata a aparut din initiativa Creatorului care l-a chemat pe om la un dialog sincer (cf. Gen 2,3), pe care îl pune în fruntea tuturor celor create (id. 1,28). Dialogul este placut si înaltarea omului este semnificativa. Satana, invidios pe fericirea omului izvorâta din acest dialog, l-a ademenit la o convorbire subversiva cu un îndemn la neascultare: Nu veti muri. Prin urmare: Nu credeti! Numai dupa ce omul si-a dat consimtamântul de necredinta i-a intrat frica în suflet si s-a ascuns. Primul sentiment de frica vine din pacat (cf. Gen 2,10). Pacatul îl îndeparteaza pe om de Dumnezeu si cu cât se îndeparteaza mai mult, cu atât îi este mai frica. Ateii nici nu-si dau seama ca ei sunt cei mai fricosi oameni din lume, ca doar îsi mascheaza frica printr-o vitejie provenita dintr-o minciuna: Nu veti muri. Nu credeti!

Ilie, vajnic luptator împotriva credintelor pagâne din care se nasc ateii, ne arata ca Iahve nu se reveleaza nici prin furtuna, nici prin cutremur de pamânt, nici prin foc, ci printr-o adiere usoara de vânt, printr-o suflare care racoreste, dezmiarda si mângâie, adica printr-o actiune a Duhului Sfânt care nu are nici un fel de reprezentare fizica prin care sa sperie pe cineva. Dumnezeu se reveleaza prin iubirea sa, prin semne care trezesc încrederea omului. Dumnezeu a dialogat cu Abraham, cu Moise, cu Isaia, Ieremia, David, Solomon etc. facându-i sa înteleaga sensul vietii. Viata nu este lipsita de furtuni, cutremure, foc si inundatii, dar ceea ce ramâne vesnic este caritatea lui Dumnezeu fata de om, este zefirul care ne mângâie si în fata caruia trebuie sa ne prosternam ca Ilie, trebuie sa credem în adevarul si bunatatea lui.

Manifestarile naturale - furtuna, foc, cutremur etc. - în care unii cauta o revelatie divina, nu dau omului credinta, fiindca aceasta nu este rodul cautarilor, ci dar gratuit al initiativei divine. Omul, tocmai datorita faptului ca este incapabil de actul credintei, devine fricos. Frica duce la pierderea credintei adevarate, la departarea omului de Dumnezeu, dupa cum îl vedem pe Adam însusi cum cauta sa se ascunda din fata Domnului, fiindca neascultarea i-a strecurat frica în suflet (cf. Gen 3,10). Credinta îl face pe Petru sa mearga pe apa la Isus; frica îl face sa-si piarda credinta si sa se scufunde (lectura a III-a). Credinta izvorâta din frica nascuta la un cutremur, dintr-o furtuna etc. pe care multi o vor pentru convertirea ateilor, nu are dimensiuni mântuitoare (cf. Lc 9,55), ea creeaza emotii si sentimente umane. Numai acea credinta care izvoraste din iubirea pe care Dumnezeu a aratat-o omului poate mântui (cf. 1In 4,16). Or, unde este frica, nu este iubire (1In 4,18).

Cineva spunea: Minunea este copilul predilect al credintei. Cred ca s-a înselat. Isus nu le-a savârsit cu o deosebita placere. Lui Toma, care voia sa-i pipaie ranile dupa înviere, îi spune ca sunt mai fericiti cei care nu vad minuni si totusi cred (cf. In 20,19-29). Credinta este însotita întotdeauna de fericire, asa cum îi spune Elisabeta Preacuratei: Fericita esti pentru ca ai crezut (Lc 1,45). Iar despre Isus citim în evanghelie ca nu facea minuni în anumite locuri tocmai din cauza necredintei lor. Minunile nu se fac pentru cei necredinciosi, ci pentru cei care cred, ca ei sa se înflacareze tot mai mult în iubire, sa-si consolideze speranta în bunurile vesnice. Si azi se fac foarte multe minuni, dar lumea nu le vede fiindca nu are credinta.

Copilul predilect al credintei crestine este iubirea care pune toate în ordine. Minunea este o rasturnare a ordinii, o derogare de la legile naturii. Pentru copilul care nu poate merge nici pe piciorusele lui, faptul ca tatal poate merge cu picioarele în sus, ca sa-l încurajeze si sa-l distreze, este o minune, dar când va creste mare va întelege ca adevarata lui fericire n-a depins de mersul acrobatic, ci de cel normal. Lucrurile pe care le numim naturale si obisnuite sunt adevaratele minuni ale atotputerniciei lui Dumnezeu, ca de ele trebuie sa depinda maturitatea noastra spirituala si fericirea viitoare. Numai ca noi, ca niste copii care abia încep sa umble copacel, dam importanta tocmai iesirii din comun a unui lucru, ca si cum ar fi minune suspendarea legii si nu pastrarea ei. Pe când Blaise Pascal era copil si calarea, s-a întâmplat ca într-o zi a cazut de pe cal si, venind acasa i-a spus tatalui ce minune a facut Dumnezeu cu el: Dupa ce am calarit vreo patru kilometri, am cazut si Dumnezeu m-a pazit de nu mi s-a întâmplat nimic rau. La care tatal îi raspunde: Fiule, eu am mers azi peste douazeci de kilometri si Dumnezeu m-a pazit de n-am patit nici un rau. Minunat este Dumnezeu în cer si pâna într-un fir de iarba pe pamânt!

Minunea, ca revelatie speciala a lui Dumnezeu, nu este un privilegiu, ci o mare responsabilitate, asa cum marturiseste sfântul Paul, dupa ce minunea de pe drumul Damascului l-a convertit: Am în inima mea o mare întristare, o durere continua, fiindca se simtea neputincios în a rasplati cu suficienta iubire iubirea care l-a chemat la credinta.

Cu Dumnezeu ne întâlnim în Isus Cristos.

Isus n-a venit sa stârneasca stihiile ca oamenii sa creada de frica, ci sa le potoleasca. Linistirea furtunii de pe mare a fost un semn pentru linistirea furtunilor sufletesti ale acelora care cred. Putem spune ca una dintre cele mai mari minuni savârsite de Isus Cristos, care dureaza si azi, este ruperea legaturii dintre om si Satana. Înainte de Cristos, atasamentul fata de pacat, legatura iadului cu omul era legiferata. Astfel: idolatria, prostitutia, bacanalele, razbunarea, pedeapsa cu moartea pentru nimica toata etc. erau ocrotite de lege. Azi, chiar daca omul pacatuieste, oricine s-ar rusina sa mai legifereze astfel de faradelegi.

Dupa înmultirea pâinilor în pustiu, poporul voia sa-l faca pe Isus rege. Apostolii erau entuziasmati de acest gând, visându-se ministri. Nici nu erau constienti de furtuna care s-a abatut asupra lor. Isus singur îi simte primejdia si de aceea a decis ca ucenicii sa treaca pe tarmul celalalt al marii, iar el singur s-a urcat pe munte ca sa se roage. Numai rugaciunea potoleste furtuna. Fiindca ucenicii nu s-au urcat cu prea multa placere în luntre, fiindca nu se dezlipeau prea usor de cei care îi propulsau spre tronul regalitatii lui Isus, a fost necesar ca Mântuitorul sa le porunceasca. Dar, ceea ce nu se face cu placere la cererea lui Isus, aduce furtuna, întuneric si spaima.

Ne scufundam, ca Petru, daca nu avem credinta ca Isus este Mântuitorul; chipul sau ne înspaimânta ca o naluca, daca nu-l iubim ca pe Domnul nostru sufletesc, care îmbogateste pe toti acei care îl cheama pe el (Rom 10,12).

O furtuna puternica a surprins o barca de pescari în largul marii. Întunericul, ploaia si vântul îi tineau departe. Nu mai vedeau nici acul busolei si fortele scadeau. Le trebuia o lumina oricât de mica pentru a vedea busola, pentru a se orienta cât de cât. Unul îsi aduce aminte ca are o cutie de chibrituri în buzunar cu un singur pai. Oare nu s-a udat? Se va aprinde? Nu-l va stinge vântul, în caz ca se va aprinde? Ceilalti s-au adunat în jurul lui, ca sa-l apere de ploaie si de vânt. Unul tinea busola cât mai aproape. Toti si-au pus speranta într-un singur bat de chibrit. S-a aprins si la lumina lui au vazut acul busolei care le indica directia corecta. O simpla privire le-a fost suficienta ca sa le reînnoiasca fortele, dupa care, cu greu, au ajuns la tarm.

Pe valurile marii, în mijlocul furtunilor, în bezna noptilor, avem o lumina care nu apune: este Isus. Numai credinta în faptul ca el este Domnul care ne arata sensul vietii spre Tatal, ne înscrie în ordinea minunata a iubirii. Sa nu-l pierdem niciodata din ochi! Amin.