Duminica a XVIII-a de peste an

Încetul cu încetul...

Nu cred ca exista om pe fata pamântului care sa nu-si fi pus întrebarea: De ce? Puiul, când iese din gaoace, se scutura, priveste uimit în jur câteva clipe, apoi, ca si cum ar fi luat la cunostinta de continutul întregii existente, se apuca de ciugulit spre a se integra viu în universul înconjurator. Daca a avut closca mai alearga dupa dânsa, mai ales când îl cheama sa se ospateze cu un vierme mai delicios, dar daca a iesit din incubator nu mai are nevoie de nimeni pentru a-l învata ce sa faca pentru a supravietui. La fel, mielul abia nascut se ridica pe patru picioruse tremurânde, se mai opinteste ceva la început si apoi, fara prea multe invitatii, ca si cum ar fi cunoscut locul de când lumea, se îndreapta direct spre izvorul laptelui. Hranit, o luna sau doua, când da coltul ierbii, îsi cauta singur hrana. Tot asa si mânzul si puiul de caprioara, tot asa stau lucrurile în lumea pasarilor, dupa o perioada scurta de timp, fiecare se descurca singur.

De ce numai omul, coroana creatiei, fiinta cea mai nobila de pe pamânt, de la nastere si pâna la câtiva ani buni, nu se poate descurca singur, nici pentru hrana, nici pentru îmbracaminte, nici pentru adapost, nici pentru aparare, nici pentru educatie etc.? De ce noul-nascut nu traieste pe picioarele proprii din prima zi, din prima luna sau macar din primul an? De ce? Desigur: din rânduiala minunata a Creatorului. Toate, afara de om, traiesc si aduna pentru timp si pentru pamânt; omul trebuie sa învete cum sa traiasca si sa adune pentru vesnicie.

Dumnezeu a rânduit ca omul, pe lânga viata trupeasca pe care o primeste de la parinti, sa primeasca si viata dumnezeiasca, o viata noua pe care o accepta constient si trebuie sa o foloseasca pentru a primi viata îngereasca. Toate acestea cu ajutorul altor fiinte umane cu care ajunge în contact. Din acest motiv spune poetul Bernanos ca fiecare fiinta umana pe care o întâlnim, chiar si numai o clipa în aceasta viata, este un mesaj trimis din ceruri, pe care îl putem descifra cu putina iubire. Iubirea, spre deosebire de instinctul erotic, se învata; si se învata destul de greu deoarece originea sa este transcendentala. La nasterea copilului pentru viata divina contribuie harul divin, care mai întâi se constituie în chemarea pe care Dumnezeu i-o adreseaza de a participa la bogatia mesianica (lectura I-a). Bogatia mesianica se revarsa gratuit în fiinta umana nou-nascuta prin zeci si sute de canale vii, prin toti oamenii din jur. Durata acumularii iubirii îsi are ponderea sa în rodnicia faptelor de mai târziu.

Un dicton spune: Iubirea trece prin stomac. De ce? Dumnezeu ne cheama la sine prin abundenta hranei care umple stomacul: apa, vin, lapte si tot felul de alimente savuroase (lectura I-a). Instinctul conservarii este cel mai puternic. Viata valoreaza mai mult decât orice. Dumnezeu vrea ca de la valoarea vietii trupesti sa învatam valoarea vietii sufletului si necesitatea de a-i oferi hrana suprafireasca: harul. Lectia este grea: cere timp, rabdare, lumina si ajutorul divin pentru a se ajunge la concluzia ca nu numai cu pâine traieste omul, ci si cu tot cuvântul care ne vine de la Dumnezeu (Mt 4,4). Lectia aceasta nu se învata din teorie, ci din practica si Isus a venit sa ne demonstreze adevarul pe viu. Copilul învata sa-l iubeasca pe acela care îl hraneste timp îndelungat. Isus a venit pentru a ne hrani cu cuvântul lui Dumnezeu timp de trei ani si s-a lasat ca hrana tuturor oamenilor, pâna la sfârsitul lumii, în Euharistie. Mântuitorul ne învata cum sa facem din pâinea noastra cea de toate zilele hrana sufletului nostru prin pâinea suprafireasca pe care ne-o da Tatal din ceruri ca sa avem viata vesnica.

Omul este chemat sa dea putin: Dati-le voi sa manânce! (lectura a III-a).

Ucenicii pun la dispozitia multimii de oameni doar cinci pâini si doi pesti, care, oferite cu iubire pentru a potoli foamea celor multi, devin minune prin harul lui Dumnezeu.

Isus însusi, în calitate de Fiu al Omului, a acumulat iubirea prin har încetul cu încetul. Crestea în întelepciune, vârsta si har în fata lui Dumnezeu si a oamenilor (Lc 2,52). Evanghelia extinde aceasta perioada de crestere a lui Isus pâna la vârsta de 30 de ani. Preacurata Fecioara Maria, în calitate de mama, Iosif cel drept, în calitate de tata purtator de grija, rudele, cunoscutii, învatatorii de la sinagoga si de la templul din Ierusalim etc. toti cei care l-au înconjurat cu iubire au contribuit la cresterea lui pâna la desavârsire prin Duhul Sfânt, pentru a se arata în lume, pentru a darui ceea ce i s-a daruit. Vesnic va fi adevarat dictonul nostru românesc: Dar din dar se face rai, fiindca iubirea nu este iubire daca nu este oferita gratis.

Copilul nu trebuie sa paraseasca lacasul familiei decât în clipa în care este capabil sa ofere iubirea pe gratis, materializata în cele cinci pâini si cei doi pestisori, pe care mama i-a pus în desaga drept merinde, cu scopul de a alina foamea si setea, de a face lumea mai buna. Semnificative sunt în aceasta privinta cuvintele mamei sfântului Ioan Bosco, spuse în ziua sfintirii lui ca preot: Esti preot; spui sfânta Liturghie; de acum încolo vei fi mai aproape de Isus Cristos. Sa-ti amintesti, prin urmare, ca a celebra sfânta Liturghie înseamna a începe sa suferi. N-o vei simti dintr-o data, dar încetul cu încetul vei constata ca mama ta ti-a spus adevarul. Sunt sigura ca te vei ruga zilnic pentru mine, fie ca voi fi vie sau moarta; aceasta îmi ajunge. De acum înainte sa te gândesti numai la mântuirea sufletelor si sa nu-ti mai faci nici un fel de griji pentru mine. Ea, sarmana vaduva, dupa ce a facut jertfe eroice pentru a-l vedea preot, îi cere sa nu-i mai poarte de grija celor din aceasta lume, sa se roage doar, dar sa se daruiasca iubirii sufletelor care au nevoie de mântuire.

Incapacitatea oamenilor de a iubi cu adevarat în Duhul Sfânt provine din faptul ca foarte multi nu au experimentat niciodata caritatea în adevaratul ei sens; sau au experimentat-o insuficient. Unii confunda iubirea cu simtul erotic, cu o teorie biologica; altii cu o teorie filozofica sau poetica, altii cu o actiune filantropica; însa omul câstiga capacitatea de a iubi caritativ, adica numai din dorinta de a face bine aproapelui, numai în masura în care el însusi a fost sau este iubit chiar din primele clipe ale existentei sale; ba as spune chiar ca trebuie iubit mai mult atunci când se afla în sânul matern, când iubirea care s-a revarsat de la Duhul Sfânt în inima mamei gaseste calea cea mai scurta spre inima fatului. Avea dreptate împaratul Napoleon Bonaparte când spunea ca educatia copilului trebuie sa înceapa cu o suta de ani înainte de a se naste. Nu poate fi educatie fara iubire. Lumea de azi are educatoare salariate, dar nu mai are mame adevarate, fiindca si acestea au devenit salariate si îsi împart iubirea cu mamona. Din acest motiv, pe zi ce trece, lumea da mai putina iubire decât primeste si, de n-ar fi caritatea divina a Duhului Sfânt, sfârsitul si-ar dovedi realitatea cu repeziciune.

Unii parinti, care au patru sau mai multi copii, ramân surprinsi de faptul ca unul sau doi se deosebesc total de ceilalti: sunt mai putin buni, mai posaci, ursuzi, neascultatori etc. Cauza? Familia tânara îsi doreste primul copil. Noul-nascut este înconjurat cu toata iubirea, dar nu rasfatat. El creste ca un tânar capabil de a darui ceea ce a primit: iubirea curata, caritatea. Rasfatatul devine un om bolnav pentru societate: egoist, lenes, mofturos. Daca primul copil este fetita, sotii îsi mai doresc un baiat. Daca nu este ceea ce si-au dorit, copilului i se va acorda mai putina iubire; dar si mai putina daca si al treilea va fi tot fetita. Daca al patrulea este baiat, dupa ce l-au asteptat atâtia ani, va fi coplesit cu o iubire totala din partea parintilor si cu o iubire descrescânda din partea surorilor: cea mai mare îl va iubi mai mult, pentru ca mult a primit; cea mijlocie îl va iubi ceva mai putin, pentru ca a primit mai putin; cea mai mica îl va iubi si mai putin, pentru ca a primit mai putina iubire. Daca apoi va urma înca un al cincilea, care n-a mai fost atât de dorit, va fi un copil problema: crescând, parintii uita ca nu l-au dorit si se plâng: Este al nostru; l-am crescut ca si pe ceilalti; nu întelegem de ce ne face atâtea necazuri! Au uitat ca necazurile lor le-au pus în fiinta lui din clipa în care nu l-au dorit din toata inima. Daca sotii îsi doresc un copil care sa fie ultimul si spera ca el le va fi sprijin la batrânete, ca în cazul patriarhului Iacob cu Iosif, cei din urma devin mult mai buni decât cei dintâi, care, între timp au mai facut unele necazuri parintilor. Exemple avem nenumarate: sfântul Toma de Aquino a fost al saselea, sfântul Ignatiu de Loyola a fost al treisprezecelea, sfântul Benedict Labre a fost al cincisprezecelea, sfânta Tereza a Pruncului Isus a fost al noualea copil; Maica Domnului s-a aratat la Fatima la trei copii: Luciei care era al saselea copil, lui Francisc si Iacintei care erau frati, el al zecelea si ea a unsprezecea etc. Între oamenii de stiinta numarul este si mai concludent. Cei care au primit multa caritate au devenit sfinti.

În concluzie, daca noi vom sti sa oferim pâinea iubirii celor din jur, daca parintii vor cauta sa-i iubeasca pe toti copiii în mod egal înca înainte de a-i naste, omenirea si Biserica vor beneficia de mari valori si de sfinti deosebiti.

Daca în viata unii n-am beneficiat de caritatea altora, sa nu uite ca în cer avem un Tata, în Euharistie avem un frate si în inima un Duh care se roaga cu iubire prin suspine negraite ca sa fim pentru toti cei din jur asemenea sfântului Paul care spunea: Cine ma va desparti de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbracaminte sau primejdia? Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit, adica Dumnezeu în trei persoane, care ne-a iubit din vesnicie (Rom 8,35-39).