Duminica a XVI-a de peste an

Rabdarea lui Dumnezeu

Cea mai mare ispita a omului dintotdeauna a fost, este si va fi aceea de a trai prin fortele proprii, de autosuficienta, fara sa se mai gândeasca la Dumnezeu, stiind toate, asa cum i-a sugerat Sarpele viclean în Eden (Gen 3,6).

Rabdarea este raspunsul lui Dumnezeu la aceasta ispita.

În confruntarile sale, fie cu poporul cu ceafa dura, fie cu natiunile pacatoase, Dumnezeu se reveleaza ca fiinta cu rabdare infinita, izvorâta din iubirea sa fata de tot ce a creat, fata de mântuirea tuturor. Rabdarea lui Dumnezeu este cel mai mare dar cu care raspunde la ratacirea omului.

Daca omul crede ca poate trai pe picioarele proprii, Dumnezeu îl lasa sa se convinga de propria slabiciune prin propria experienta, pe care facând-o, ajunge, oricât de greu, la convingerea ca trebuie nu numai sa recurga la ajutorul Domnului, ci chiar el însusi sa fie pentru semenii sai ceea ce Dumnezeu este fata de dânsul: plin de rabdare si caritate.

Isus ne-a dat exemplul suprem de rabdare. Privindu-l, sfântul Paul nu înceta sa îndemne pe credinciosii din Efes: Deveniti, asadar, imitatorii lui Dumnezeu ca niste copii dragi si traiti în iubire, precum si Cristos ne-a iubit si s-a dat pentru noi ca ofranda si jertfa de buna mireasma lui Dumnezeu (Ef 5,1-2). De fapt, Isus este cel dintâi care ne cere sa fim rabdatori asemenea Tatalui, zicând: Rugati-va pentru cei care va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru din ceruri, caci el face sa rasara soarele sau peste cei rai si peste cei buni, iar ploaia o da peste cei drepti si peste cei nedrepti (Mt 5,45).

Rabdarea duce la desavârsire. Poporul nostru a sintetizat aceasta învatatura în dictonul: Încetul cu încetul se face otetul. Isus compara împaratia cerurilor cu rabdarea semanatorului care asteapta pâna la seceris, cu grauntele de mustar pâna sa devina arbust, cu drojdia care dospeste aluatul pentru pâine etc. Fara rabdare nu se face nimic mare. În încercari, necazuri, ispite etc. Duhul Sfânt se roaga în noi cu suspine negraite (lectura a II-a), adica pune în om temelia rabdarii prin suspine.

Sfântul Paul concepe perioada Vechiului Testament ca pe un timp în care Dumnezeu a suportat si a rabdat pacatele poporului sau si pe ale tuturor neamurilor spre a-si manifesta dreptatea sa mântuitoare în timpul de fata. Prin pasuirea pacatelor facute în trecut se vadeste dreptatea lui în timpul de fata, ca sa se manifeste îndreptatirea celui care crede în Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Dumnezeu, proportionata cu iubirea sa fata de oameni, este harul care îl face pe om partas al naturii divine (2Pt 1,4), careia trebuie sa-i corespunda dreptatea omului: împlinirea vointei lui Dumnezeu, precum Isus. Desi Dumnezeu voia sa-si arate mânia si sa-si faca cunoscuta puterea - spune sfântul Paul - el a rabdat cu multa marinimie vasele mâniei, gata sa fie nimicite, spre a face cunoscuta bogatia maretiei sale fata de vasele îndurarii, pe care le-a sortit maririi, pe noi, pe care ne-a chemat, nu numai dintre iudei, dar si din mijlocul pagânilor (Rom 9,23-25).

În decursul istoriei sale milenare, poporul lui Dumnezeu a luat mereu la cunostinta, tot mai profund, cum rabdarii lui Dumnezeu trebuie sa-i corespunda împlinirea vointei lui. În descoperirea facuta lui Moise, Iahve proclama sus si tare ca el este îndelung rabdator; arata mila fata de neamuri si iarta vinovatia, razvratirea, pacatul. Dar pe acela care abuzeaza de rabdarea lui si nu se straduieste sa-i cunoasca vointa si s-o împlineasca: Pentru pacatele parintilor pedepseste pe copii si pe copiii copiilor lor pâna la al patrulea neam (Ex 34,6-7; Num 14,18). Desi ni se pare o pedeapsa dura, dar fata de rautatea pacatului ea este usoara, spun psalmistul David si Ben Sirah, fiindca Dumnezeu stie din ce material suntem facuti si nu ne pedepseste conform (cu rautatea) faradelegilor noastre (Ps 103,8; Sir 18,8-14). Daca poporul se converteste si cauta sa-i împlineasca vointa, lui Dumnezeu nu numai ca îi pare rau de pedepsele si amenintarile facute, ci îsi revarsa bunatatea cu o abundenta peste asteptari (cf. Il 2,13; Iona 4,2).

Rabdarea divina nu este nicidecum o slabiciune, ci o chemare plina de iubire la convertire (cf. Il 12,13; Is 55,6). Cu greu, dar încetul cu încetul, poporul evreu începe sa înteleaga ca nu este singurul beneficiar al rabdarii divine. Si neamurile pagâne sunt opera mâinilor divine si au dreptul la rabdarea Creatorului. Exemplu graitor este profetul Iona trimis la Ninive.

În Noul Testament, Isus, cu trasaturile sale caracteristice fata de cei pacatosi si cu învataturile minunate, ilustreaza si întruchipeaza însasi rabdarea lui Dumnezeu. El dojeneste pe ucenicii nerabdatori si razbunatori. Când samaritenii n-au voit sa-l primeasca, Iacob si Ioan, fiii lui Zebedeu vor trasnete si foc din cer pentru a-i nimici. Isus le recomanda rabdarea. Rabdarea de pe cruce fata de dusmani si rabdarea dupa înviere se arata prin aceea ca nu ameninta pe cei care l-au dat mortii. Rabdarea ne dovedeste caracterul divin al lui Isus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Tatal milostivirilor.

Apostolii, în aparenta întârziere a venirii a doua a lui Isus, vad o manifestare a marinimiei divine pline de rabdare: Ceea ce unii socotesc întârziere - spune sfântul Petru - nu este întârzierea fagaduintei din partea Domnului, ci el îsi arata rabdarea fata de voi, deoarece nu vrea sa se piarda vreunul, ci toti sa ajunga la convertire. Ziua Domnului vine ca un hot. În acea zi cerurile vor disparea cu vuiet, stihiile încinse de foc se vor topi, iar pamântul si fapturile lui vor arde. Noi însa, dupa fagaduinta lui, asteptam alte ceruri si un pamânt nou în care sa locuiasca dreptatea (împlinirea vointei divine). De aceea, în asteptarea acestora, straduiti-va ca el sa va gaseasca fara pata si fara vina, în pace. Rabdarea Domnului nostru socotiti-o ca o mântuire (2Pt 3,9-15).

Daca omul dispretuieste sau trateaza cu indiferenta aceste comori de bunatate, de rabdare, de marinimie ale lui Dumnezeu, îsi aduna singur un noian de ura pentru ziua mâniei în care omul se va nimici singur prin propria ura izvorâta din pacatele proprii, fiindca aceasta se va întoarce asupra lui precum bumerangul, fiindca Dumnezeu nu uraste pe nimeni, numai cei rai sunt capabili de ura, ei îsi aduna ura împotriva lor însisi, iar în ziua venirii Domnului se va descoperi dreapta judecata a lui Dumnezeu (Rom 2,5). Ceea ce omul aduna în aceasta viata, de aceea va avea parte în viata de dincolo. Dreapta judecata a lui Dumnezeu se arata aici, în avertismentul dat prin Isus Cristos, prin revelatie.

Dat fiind faptul ca si azi dureaza rabdarea lui Dumnezeu si a chemarii sale la dreapta judecata, la convertire, la împlinirea vointei sale, trebuie sa-i ascultam cuvântul si sa ne straduim sa intram în odihna lui Dumnezeu (Evr 3,7; 4,11), ca sa ajungem si sa stralucim ca soarele în împaratia Tatalui (cf. Mt 13,43).

Tolstoi, marele scriitor rus, ne descrie într-o nuvela minunata familia unui pantofar sarac, cu sapte copii. Cu toate greutatile vietii, toti erau veseli si cântau de dimineata si pâna seara târziu, acompaniind loviturile surde de ciocan. Într-o zi cântarile au încetat si loviturile de ciocan pareau mai puternice, mai surde, mai nervoase, mai sinistre. Ce s-a întâmplat? Un vecin bogat, fara copii, i-a cerut tatalui pe unul dintre cei sapte fii ai sai. Voia sa-l înfieze si astfel sa-i usureze povara. Pantofarul i-a promis unul, dar a cerut ragazul necesar sa se poata hotarî pe care sa-l dea. A spus fiilor dorinta vecinului. Cine ar dori sa plece? Nu se decide nici unul. Tatal, cui sa-i spuna: Mergi tu! fiindca ar fi însemnat ca tine mai putin la acela. I se parea nedrept sa se arate astfel. Framântarea a durat câteva zile. Toti se priveau pe furis si banuitori: Oare de cine vrea tata sa scape? Care dintre noi l-a suparat mai mult vreodata? În cele din urma, tatal si-a luat inima în dinti, a mers la vecinul sau si i-a spus raspicat: Îmi pare rau, dar nu am copil de dat! Când fiii au aflat, s-au umplut de bucurie si l-au sarutat pe tatal lor cu tot focul inimii. Îndata au izbucnit cântarile si munca facuta cu veselie le aducea tot mai mare bucurie, chiar daca nu reuseau sa iasa din saracie.

Cu atât mai iubitor este Tatal nostru ceresc. El nu are nici un copil de dat diavolului. Dar acesta îi rapeste, nu unul, ci tot mai multi. Din acest motiv se aud pe pamânt tot mai mult loviturile de tun si tot mai putin cântarile melodioase si argintii ale copiilor. Ne întrebam uimiti: Cât va mai rabda Tatal rapirea fiilor sai si oferta pe care mamele însele o fac Satanei prin nimicirea vietii din sânul lor? Ce credeti, mai este mult pâna se va umple paharul mâniei?

Rabdarea ta, Doamne, sa fie mântuirea noastra. Amin.