Duminica a XIV-a de peste an

Învatati de la mine

Multi au fost, sunt si vor fi învatatorii lumii acesteia, acei care s-au straduit, se straduiesc si se vor stradui sa aduca omenirii un dram de fericire pe acest pamânt.

La vârsta de sapte ani copilul este trimis la scoala si acolo primeste primele notiuni, primele cunostinte de literatura, matematici, geografie, botanica, zoologie, fizica, chimie astronomie etc. toate menite sa-l faca întelept si fericit. Cu toate acestea nu se afla nici macar un singur loc pe pamânt unde oamenii sa fie total multumiti si fericiti, oricât de multe cunostinte ar avea.

Altfel decât învatatii acestei lumi, Isus ne spune: Învatati de la mine! Atât ucenicii, cât si oamenii de rând, ba chiar si dusmanii, l-au numit: Învatator (cf. Mt 19,16; 22,16 etc.).

Dar învatatura Mântuitorului cine a patruns-o? Cine a înteles-o deplin? Cine a trait-o? Numai acela care a înteles predica de pe munte, cele opt fericiri. Dar, cine-i? Desigur, numai acela care se straduieste sa fie, asemenea lui Isus, blând si smerit cu inima.

În prima lectura de azi avem o profetie despre învatatura lui Isus, luata din profetul Vechiului Testament, învatatura profetului Zaharia. Acesta spune fiicei Sionului sa-i pregateasca lui Mesia aceeasi primire triumfala care este rezervata lui Iahve (2,14). Din pacate, Israelul n-a înteles îndemnul profetului si, refuzându-l pe Isus ca Mesia, credea ca va ramâne la scoala spiritualitatii ca înainte vreme. Din cauza acestui refuz, Isus plânge asupra Ierusalimului (cf. Lc 19,41) deoarece n-a stiut sa desluseasca profetia lui Zaharia (9,9), ziua în care aceasta s-a împlinit în Cristos.

Evreii asteptau un Mesia dupa placul lor: frumos, bogat, puternic, autoritar, de neam arhieresc etc. nu pe acest calator cu traista-n bat mergând din sat în sat însotit de câtiva pescari ignoranti si admirat de vamesi si pacatosi, si mai ales ca nu le promitea mari lucruri pe lumea aceasta, ceva palpabil: o eliberare grabnica de sub jugul roman si o împaratie ca în povesti. Cu toate acestea, pretindea asa de mult: sa lasi tot ce ai si sa-l urmezi, sa te lepezi chiar de tine însuti, sa-ti urasti propria viata, sa iei crucea de fiecare zi etc.

Iudeii se înselau când se gândeau si credeau ca vor putea ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu fara el. Cu toate acestea numai Isus era în stare sa le arate cine si cum este Dumnezeu, fiindca numai el singur este Fiul Tatalui; numai el singur putea distruge bariera ignorantei dintre om si Dumnezeu; numai el avea puterea sa ierte pacatele, sa faca o punte peste prapastia iadului care separa omenirea de Creatorul sau. Fiindca ei ignorau importanta spirituala si refuzau cu încapatânare învatatura lui Isus, acesta s-a aplecat cu precadere spre cei saraci si umiliti, mereu disponibili sa primeasca ceva care sa-i ridice la o demnitate de care erau constienti ca o pot primi.

Admiterea unei cunoasteri superioare naturii noastre este dovada ca Duhul lui Dumnezeu n-a încetat niciodata sa lucreze în om, n-a încetat sa constientizeze propria noastra slabiciune si faptul ca cineva ne poate ajuta sa fim mai oameni, sa patrundem în învatatura lui Isus cât mai bine, asa cum este cuprinsa ea în evanghelia de azi.

Isus este acela care ne face sa fim constienti de propria noastra ignoranta si chiar sa facem din ea un obiect din care sa putem scoate mai multa fericire. Sa-l ascultam!

Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este împaratia cerurilor (Mt 5,3).

În natura sunt atâtea lucruri pe care ar trebui sa le stim, dar le ignoram; sunt atâtea pe care le-am putea afla, totusi nu le vom sti niciodata din diferite motive personale, de vinovatie sau nu, dar a nega existenta lui Dumnezeu sau a tainelor sale, sau, ceea ce este si mai rau, a-l admite, si totusi a trai fara el, este culmea mândriei, culmea prostiei.

Dar cum sa-l cunoastem? Marele cugetator, Blaise Pascal, spunea: Daca omul l-ar cunoaste pe Dumnezeu, sau omul ar fi Dumnezeu, sau Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Sfântul Toma de Aquino, cu toata ascutimea mintii lui, recunostea: Ceea ce putem spune mai precis despre Dumnezeu este ca nu stim ce este. Dar stim ca este, fiindca el însusi s-a revelat lui Moise spunând: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14). Trebuie s-o recunoastem: omul este superior animalelor prin stiinta nestiintei proprii. Omul stie ca nu stie ce este Dumnezeu, pe când animalul nu stie ca nu stie ce este omul, nu este constient de nestiinta sa si astfel traieste numai dupa trup, condus de instincte, pe când omul, numai prin faptul ca gândeste, prin faptul ca îsi cunoaste nestiinta, se ridica, printr-un simplu gând, deasupra întregului univers material. Emilio D`Angelo spune ca numai cunoasterea implica o egalitate de natura. Cristos s-a facut om ca sa ne faca mai constienti de ignoranta noastra, sa ne trezeasca pasiunea dupa cunoasterea lui Dumnezeu pentru a ajunge la o oarecare asemanare de natura, ca sa ne faca partasi de natura divina, dupa cum ne spune sfântul Petru (2Pt 1,4). Este mare lucru sa stii ca nu stii. Admiterea propriei ignorante este smerenie si aceasta este temelia fericirii, a sfinteniei, fiindca da garantia cunoasterii împaratiei lui Dumnezeu. Inconstienti de ignoranta lor, stramosii nostri Adam si Eva s-au lasat amagiti de Sarpele viclean (cf. Gen 3,1-7). Isus, pentru a ispasi vina lor si spre a ne deschide ochi asupra propriei noastre ignorante, a trebuit sa se faca partas de firea noastra omeneasca, pentru a ne cunoaste ignoranta din interior. Asa se explica de ce el însusi, ca Fiu al Omului, a trebuit sa creasca în cunoastere, în întelepciune si har înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor (Lc 2,52), sa se lupte împotriva ei cu armele întelepciunii Duhului Sfânt pe tot timpul ispitirii din pustiu (cf. Mt 4,1-11), sa se plânga ca ultimul ignorant pe lemnul crucii de parasirea aceluia pe care îl numea Tata (cf. Mc 15,34). De fapt, prin toate acestea, ne-a aratat calea spre izvorul a toata stiinta si ne-a dobândit harul iertarii pentru ignoranta noastra: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Lc 23,34).

Cel constient de nestiinta sa nu refuza jugul lui Cristos, fiindca el crede ca va veni ziua când va sti ceea ce acum nu stie. Prin aceasta credinta povara vietii devine mai usoara, fiindca se traieste dupa duh, pe când cel mândru traieste dupa trup, ca animalul care ignora propria ignoranta.

Nici imaginea jugului si nici cea a inimii nu par prea interesante pentru lumea de azi. Cuvântul la ordinea zilei, pentru omul modern, este libertatea. Unii striga: Jos jugul cenzurii, impozitele absurde, restrictiile de circulatie etc.! Altii: Lasati inima în seama preotilor, noi trebuie sa producem, sa realizam planul menit sa readuca paradisul pe pamânt!

Isus continua sa ne spuna: Învatati de la mine ca sunt blând si smerit cu inima!

Ne întrebam: cum sa fim smeriti cu inima?

Inima caracterizeaza omul în totalitatea lui. Ea este considerata lacasul iubirii. O iubire blânda si smerita? Da, ea este misterul lui Dumnezeu Tatal. Dumnezeu este smerenie, spunea sfântul Francisc de Assisi; el este infinit de fericit pentru ca inima sa, Fiul sau Isus, s-a smerit pâna la moartea pe cruce (Fil 2,8) si în smerenia lui, Tatal îsi afla toata bucuria (Mc 1,11), de aceea ne cere sa-l ascultam pe Fiul, ca sa fim smeriti ca dânsul si sa ajungem fericiti ca Tatal prin actul bunavointei sale în Isus.

Avea dreptate necredinciosul Nietzsche când a spus ca el a cautat cea mai mare greutate si a aflat ca este el însusi pentru sine: Am cautat cea mai mare greutate si am aflat ca aceasta sunt eu însumi.

Când Isus ne invita sa învatam de la el, când Tatal ne cere sa-l ascultam pe el, vor sa ne elibereze tocmai de aceasta greutate, de noi însine pentru a ne transpune în stiinta iubirii. Stiinta iubirii este jugul lui Isus, aceasta este povara dulce care duce la fericire.

Invocatia din Litaniile inimii preasfinte a lui Isus - Isuse cu inima blânda si smerita, fa inimile noastre asemenea cu inima ta - sa fie mereu pe buzele noastre. Amin.