Duminica a XII-a de peste an

Încredere în Dumnezeu

O boala deosebit de grava a secolului nostru este teama. Frica de razboi, de cutremure, inundatii, invazii ale extraterestrilor, caderi de meteoriti si comete, accidente nucleare si de circulatie, de boala cancerului, sidei etc. streseaza tot mai mult viata omului de azi. Nesiguranta domneste pe pamânt.

Biserica, pe baza cuvântului divin, vrea sa ne dea încredere în iubirea lui Dumnezeu Tatal. Nu numai pentru faptul ca ne-a creat si omul este coroana operei sale, dar mai ales gloria lui Dumnezeu cere ca binele sa biruie asupra raului. Omul se poate hrani cu cuvântul Celui Atotputernic, se poate înarma cu puterea lui Cristos care a pus pacatul si moartea în slujba binelui si a vietii. Încrederea i-o poate da însasi experienta istorica a poporului ales si mai ales a Bisericii care are certitudinea ca portile iadului nu o vor birui (Mt 16,18).

Totusi, asemenea lui Ieremia profetul, toti avem de suferit pentru credinta noastra în Dumnezeu. Ieremia si-a gasit izvorul încrederii în atotputernicia divina, de sub influenta careia nimeni nu poate scapa si în iubirea lui care nu paraseste niciodata pe cel care sufera pentru o cauza sfânta.

Se pune problema: de ce sufera mai mult cel nevinovat, asemenea lui Ieremia si le merge bine celor rai?

Duhul Sfânt lumineaza pe toti cei care au credinta, asigurându-i ca suferinta este un mister al mântuirii în care s-a învaluit viata lui Isus de pe pamânt, exprimata prin acel: Trebuia sa patimeasca (Lc 24,26) si este o conditie a firii noastre umane, materiale, limitate, slabe etc. Isus ne face sa întelegem din patimirile sale ca fara suferinta celor nevinovati nu se poate obtine nici un progres spiritual, deoarece: daca se repara numai ceea ce se strica, se sta pe loc sau chiar se da înapoi, fiindca ceea ce este reparat nu este la fel de bun precum este ceva nou. Suferintele celor nevinovati, în frunte cu agonia si toate patimirile lui Isus de la nastere si pâna la moartea pe cruce, obtin progresul spiritual al omenirii. Numai suferintele Fiului Omului nevinovat au putut obtine ca omul, deteriorat prin pacat, sa devina nu numai un reparat, ci o faptura noua (Ez 18,31; Rom 6,4) prin harul lui Dumnezeu care i-a coplesit pe toti (lectura a II-a).

Teama multa, iubire putina. Aceasta este caracteristica timpului nostru. Din acest motiv a spus-o clar apostolul Ioan: În iubire nu este teama (1In 4,18), dar unde este teama, nu este iubire. Si, din lipsa de iubire, când omul greseste, de frica se ascunde, asemenea lui Adam din paradisul pamântesc, când, de fapt, tocmai atunci ar trebui sa se apropie de Dumnezeu ca sa obtina eliberarea prin iubirea lui parinteasca, sa-si redobândeasca nevinovatia si în nevinovatie sa sufere pentru progresul spiritual, si chiar material, asemenea lui Iob. Mai mult decât pe Iob, noi îl avem pe Isus Cristos cel nevinovat care, împovarându-se cu toate pacatele lumii, nu s-a temut sa se prezinte în fata Tatalui ceresc si sa spuna: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac! (Lc 23,34). Atunci, pentru ce sa ne fie noua teama, daca Isus a luat asupra sa pacatele noastre? Teama noastra provine din lipsa noastra de iubire fata de cei care ne fac bine.

Bolnavul, fie ca s-a molipsit de lepra din vina lui sau involuntar, pentru medic tot bolnav este. Isus, împovarat de pacatele lumii, apare în fata Tatalui ca un bolnav molipsit voluntar. Vina este a noastra; a lui este iubirea, dar tratamentul, la care trebuie supus omul cu vina, si Isus cu povara vinei, este acelasi. Cu încrederea cu care Isus s-a prezentat în fata Tatalui pentru a-l vindeca, pentru a-l elibera, trebuie sa ne prezentam si noi în numele lui care ne-a luat povara. Numai asa vom deveni sanatosi, facând chiar din frica un motiv de iubire.

Atât de mare a fost încrederea lui Isus în Tatal pe tot parcursul vietii sale pamântesti încât s-a întiparit si în memoria dusmanilor sai care îl priveau cu un fel de gelozie si invidie. Vazându-l rastignit si în chinuri, îi ziceau în batjocura: Sa se dea jos de pe cruce si vom crede în el. A avut încredere în Dumnezeu! Sa-l scape acum, daca-l iubeste! (Lc 27,42-43). Ei îl credeau cazut, distrus, ca si pe Ieremia, dar pentru încrederea sa, Isus obtine eliberarea pe care dusmanii nici nu o puteau banui, nu numai eliberarea de frica mortii (Fap 2,24), nu numai de sub povara pacatelor, de frica iadului, ci chiar de moartea însasi si de întunericul pamântului prin învierea din moarte si prin sederea de-a dreapta Tatalui în ceruri.

Încrederea noastra în Dumnezeu se arata prin trairea evangheliei si prin pazirea poruncilor lui.

Necredinciosii ne cred nebuni, bigoti, retrograzi etc. ori de câte ori ne vad la biserica rugându-ne, sau refuzând de a lua parte la distractiile pacatoase, la actiunile mafiote, ne cred fricosi, tristi, îngroziti de iad etc. si de multe ori ne trateaza ca pe niste înstrainati de realitatile vietii.

Raspunsul nostru sa fie cel dat de Sofocle (497-405 Î.C.) fiilor sai. Batrânul poet al Greciei de odinioara se gândea mereu la o opera mareata pe care voia s-o scrie. Uneori vorbea singur, îsi declama versurile, uita de treburile gospodaresti si chiar de mâncare. Fiii l-au dat în judecata pe motiv ca si-a pierdut mintile si nu mai este capabil sa-si administreze casa, vrând împartirea averilor. La tribunal, acuzele erau aduse cu multa înfocare pe baza unor dovezi incontestabile. Judecatorii ascultau uimiti si contrariati. Spectatorii asteptau sentinta înfrigurati de gândul ca marele lor poet ar fi posibil sa fie condamnat ca nebun. Numai Sofocle statea linistit si asculta acuzele fara sa reproseze ceva. Când i s-a dat dreptul la cuvânt, cu tact, cu gesturi masurate si-a scos o carte de sub mantia pe care o avea pe spate si a început sa citeasca ultima sa lucrare, o adevarata capodopera literara. Judecatorii, spectatorii si chiar acuzatorii au ramas uimiti de frumusetea versurilor sale care curg lin, rapesc, înalta, te fac sa râzi sau sa plângi, care strecoara în suflet un balsam parca venit din alta lume. Când a terminat, s-a dezlantuit un entuziasm delirant. De la judecator si pâna la cel din urma auditor, toti au cerut încununarea lui Sofocle cu o cununa de lauri si sa fie distins cu cele mai înalte însemne ale patriei. Fiii au fugit rusinati. Acum s-a dovedit cine este tatal si cine sunt fiii, cine este geniu si cine sunt nebunii. Sofocle este cunoscut prin geniala sa definitie data omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Noi trebuie sa dovedim prin fapte întelepciunea încrederii noastre în Dumnezeu. Ceea ce va spun la întuneric, vestiti la lumina si ceea ce va spun la ureche predicati de pe acoperisuri. Isus ne sopteste la inima, în constiinta, ceea ce trebuie sa traim.

Nu va fie teama sa-i dati inima lui Dumnezeu!

Nu va fie teama sa-i dati timpul lui Dumnezeu. Va va da în schimb vesnicia.

Nu va fie teama sa-i dati viata voastra lui Dumnezeu. Va va da în schimb viata divina.

Întelept este acela care i se daruieste total celui care l-a creat, l-a rascumparat si l-a chemat sa împartaseasca împreuna cu el iubirea, vesnicia si viata adevarata. Amin.