Duminica a IX-a de peste an

Legea si credinta

Noi suntem atât de obisnuiti cu gândul la mântuirea sufletului si la viata vesnica încât credem ca si evreii de pe timpul lui Moise, ca si contemporanii lui Isus, gândeau la fel despre Lege. Nicidecum. Gândul lor era legat de viata prezenta, de bunastarea materiala, onoruri, sanatate, viata lunga, copii multi ca neamul sa fie cât mai puternic si Mesia sa vina pentru a mari si pentru a apara toate acestea, ca sa moara dusmanii de necaz. Daca aveau o oarecare grija de suflet, tot cu acest scop cautau sa-l mentina în pace cu Iahve, ca sa nu aiba de suferit vreo paguba. Toate acestea le putem deduce atât din comportamentul evreilor de pe timpul Mântuitorului, cât si din pilda rabinului Irhuda care, într-o zi, stând la poarta cetatii, spunea prietenilor sai: Dragii mei, în cele din urma am aflat si am câstigat un leac miraculos. Acest leac întinereste, prelungeste viata, o face mai vesela si mai fericita. Pentru ce nu va preocupati si voi de asa ceva? Ei l-au întrebat: Este de vânzare? Toti vrem sa cumparam asa ceva, oricât ar costa! Atunci rabinul si-a chemat prietenii acasa la el, le-a deschis un mic dulapior în fata caruia se afla o candela aprinsa si le-a aratat Legea; a deschis-o si le-a citit: Daca vrei sa traiesti mult pe pamânt în pace si bucurie, fereste-ti limba de calomnie si de toata vorba cea rea (Ps 23). Prin urmare, tot gândul era îndreptat spre fericirea de aici, de pe acest pamânt. Gândul la viata vesnica nu le era strain, dar îl considerau un mister cu care nu are rost sa-ti bati capul prea mult. Când Isus le-a expus învatatura sa despre viata cea noua pe care el a adus-o, despre viata vesnica pe care o pot dobândi prin credinta, ei îl ispiteau pe aceasta tema, nu le convenea (cf. Lc 10,25; 18,18).

De ce era atât de exigenta Legea lui Moise, daca ea se referea doar la aceasta viata trecatoare? Moise le spune: Poruncile pe care vi le dau, puneti-le la inima voastra, în sufletul vostru; legati-le la încheietura mâinii ca pe un semn, puneti-le ca pe o podoaba pe fruntea voastra! (Dt 11,18); Vor fi cuvintele acestea în inima ta si le vei istorisi copiilor tai si le vei medita sezând în casa si mergând pe drum, dormind si veghind (Dt 6,6-7). Moise nu le mai lasa nici un spatiu cât de mic în care sa se gândeasca la altceva. De ce? Legea era expresia dreptatii lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu este atât de credincios legamântului sau, daca el îsi tine fagaduintele întotdeauna, atunci nici evreului nu-i era îngaduit sa uite Legea Domnului. Israelitul era drept în fata Domnului în masura în care pastra Legea.

Sfântul Paul sustine cu fermitate ca noi avem toata convingerea ca omul devine drept numai prin credinta, independent de Legea lui Moise (cf. Rom 3,28). De ce? Legea era numai pentru a face cunoscut pacatul. Omul a calcat-o. Dumnezeu nu mai era dator sa ramâna credincios fagaduintelor, dar ramâne si îl trimite pe Mesia. Dreptatea omului va izvorî din credinta în Mesia, care acum este darul gratuit al lui Dumnezeu si mântuirea prin Cristos nu poate fi decât tot gratuita.

Moise zicea cumva: Daca vrei sa fii fericit pe pamânt si sa vina acela care va pastra fericirea ta, pazeste Legea! Pe când sfântul Paul zice: Daca vrei sa fii fericit pentru totdeauna cu Cristos, sa vezi ceea ce ochiul pamântesc nu poate vedea, sa auzi ceea ce urechea materiala nu poate auzi, sa te bucuri de lucruri atât de frumoase cum nici nu-ti poti închipui, pastreaza credinta! Legea a fost data pentru un timp si timpul ei s-a terminat; credinta ne este data pentru viata vesnica si timpul ei abia începe.

Natural ca omul are trebuinta de fericire atât în timp cât si în vesnicie. Cel care îsi doreste fericirea vremelnica si-o poate dori si pe cea vesnica? Poate sa-si pastreze credinta acela care nu pazeste poruncile?

Cristos a desavârsit Legea punând-o în slujba credintei: trebuie sa crezi ca pastrând poruncile vei intra în viata vesnica (cf. Mt 19,17). Rascumpararea este definitivarea convertirii de la gândirea Vechiului la cea a Noului Testament, de la Lege la credinta. Rascumpararea ne-a adus-o Cristos prin desavârsirea Legii si a profetilor; mântuirea, care este trairea rascumpararii, este un dar gratuit al lui Dumnezeu.

La ce mai folosesc faptele bune, daca mântuirea este gratuita?

Mântuirea are menirea, nu numai sa ne elibereze de pacat si sa ne duca la viata vesnica, dar si pe aceea de a ne face sa actionam ca Dumnezeu. Faptele bune ne dau certitudinea mântuirii prin fericirea pe care o pun si o pastreaza în suflet.

Mântuirea este gratuita din partea lui Dumnezeu, dar din partea omului se cere actul vointei libere de a o accepta. Or, actul acceptarii este ascultarea. Isus a venit si ne-a învatat tocmai acest lucru: ascultarea de vointa Tatalui - Pe dânsul sa-l ascultati (Mc 9,7) - si cu aceasta vointa s-a hranit zilnic si în aceasta ascultare si-a gasit toata bucuria, fericirea. În ce consta ascultarea? În cunoasterea gândului Tatalui prin Duhul Sfânt si împlinirea lui înainte de a i se porunci. Cristos a iesit totdeauna în întâmpinarea Tatalui ceresc cu iubire, disponibilitate, promptitudine si fidelitate. Aceasta ascultare preventiva constituie secretul fericirii si armoniei supreme din sânul Preasfintei Treimi. Ea trebuie sa se reflecte pe pamânt. Va îndrazni un tata sa porunceasca fiului sa faca un lucru când de nenumarate ori a avut surpriza de a vedea facut ceea ce abia îsi pusese în gând sa-i spuna ca trebuie facut? Nu, fiindca o simpla privire, un simplu gest care îi tradeaza intentia este suficient. Asa ascultarea, care are la baza iubirea, face legea fara sens. Legea ramâne, când iubirea îsi spune cuvântul, o simpla martora a infidelitatii omului de odinioara. Copilul face vointa tatalui fiindca el crede în iubirea lui. Asa si pentru mântuire: ne este necesara credinta în iubirea lui Dumnezeu: Si noi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are fata de noi, marturiseste sfântul Ioan (1In 4,16). Credinta este aceea pe care ne-o da Dumnezeu gratuit la Botez si care apoi arunca lumina sa divina asupra faptelor noastre, ca sa le facem conform cu vointa celui care ne-a dat credinta ca sa ne faca fiii sai, mostenitori ai împaratiei sale.

Ascultarea lui Isus Cristos sta la baza faptelor noastre izvorâte din credinta.

S-a smerit facându-se ascultator pâna la moarte si înca moartea pe cruce. Aceasta ascultare este, prin excelenta, un act liber care îl înalta în demnitate si glorie (cf. Evr 1,5-8). Deoarece Cristos a dat omului posibilitatea acestui act liber, omul poate aduce lui Dumnezeu cultul suprem în spirit si adevar, împlinindu-i vointa, fiindca astfel de închinatori cauta Tatal (In 4,23).

Asa se concretizeaza credinta în fapte, fara sa mai fie trebuinta de Lege. Aceasta ramânând doar ca o amintire a spiritualitatii trecutului.

Cum se explica faptul ca unii vor fi totusi condamnati, reprobati de acel: Plecati de la mine! Nu va cunosc! desi nu le-au lipsit faptele bune, fiindca vor spune: Oare nu în numele tau am vindecat, am scos diavoli etc.?

Când Isus ne-a descoperit comoara - învierea si viata -, ne-a dat parabola margaritarului de mare pret si a comorii ascunse în pamânt. Cine afla cu adevarat aceasta comoara, cine crede în fericirea ei, vinde, da tot ce are, ca sa o poata cumpara (cf. Mt 13,46). Cei reprobati vor putea dovedi ca au facut minuni, dar nu vor putea dovedi ca au dat tot, ba chiar nimic, fiindca minunile le-au facut dupa vointa lor si nu a lui Dumnezeu, din minuni si-au luat partea de glorie cuvenita numai lui Dumnezeu; n-au tinut cont ca înfaptuirea minunilor este o carisma data în folosul tuturor; si, pentru a-i face partasi pe altii de darul primit, este necesar sa fie purtata crucea de toate zilele pe urmele lui Isus, ca minunile sa fie autentice.

Un om, care se credea sfânt, a visat într-o noapte ca a murit. A batut în poarta raiului. A auzit glasul Tatalui ceresc: Cine-i acolo? Omul a raspuns: Eu sunt... Tu ma stii doar câte fapte bune am facut. Pot sa intru? N-a primit nici un raspuns. De spaima s-a trezit si a constatat ca a transpirat de frica. Si-a pus problema: De ce n-au fost gasite faptele mele bune vrednice de a-mi deschide poarta paradisului? A constatat ca nu erau facute în unire cu Cristos, cu Domnul si prin Domnul si, prin urmare, n-a facut faptele bune ca un domn. S-a corectat si când a murit cu adevarat si s-a prezentat la poarta raiului, batând, a auzit aceeasi întrebare: Cine esti? De data aceasta a raspuns: Sunt Isus. Poarta s-a deschis si el a intrat în fericirea vesnica, fiindca a fost domn prin Domnul pe acest pamânt.

Sa nu uitam! Când vom putea spune cu sfântul Paul: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20), atunci putem avea convingerea ca suntem apti pentru a intra în împaratia Tatalui.