Duminica a VIII-a de peste an

Colaboratori providentiali

Legea, fiind revelatia Vechiului Testament ca alianta între Dumnezeu si om, culminând prin gestul lui Dumnezeu de a scrie cu degetul sau cele zece porunci pe muntele Sinai si de a le oferi poporului sau prin Moise, a constituit baza spiritualitatii secole de-a rândul (Ex 24,12). Datorita acestei aliante, poporul s-a angajat solemn sa pazeasca poruncile si Iahve a fagaduit ca daca o mama si-ar uita copilul pe care l-a nascut, el nu va uita pe Israel (Ex 49,15).

Dumnezeu, a carui iubire este vesnica si nemarginita, a extins aceasta alianta la toti oamenii prin Cristos; a înscris-o în firea fiecarui botezat prin actiunea Duhului Sfânt (Mt 1,18).

Daca legea scrisa pe lespezile de piatra facea din Israel servitorul lui Iahve, alianta prin Cristos ne face prieteni (In 15,15), ba mai mult, fii ai lui Dumnezeu (Mt 5,45; Gal 3,26). Ne poate uita Dumnezeu?

Chipul lui Dumnezeu, pe care ni-l zugraveste Biblia, este acela al unui tata care vegheaza asupra creaturilor si le poarta de grija: Tu dai de mâncare tuturor vietuitoarelor la timpul potrivit (Ps 145,14; 104,27 s.u.), atât oamenilor cât si animalelor (Ps 36,7; 147,9). Aceasta grija, mai mult decât parinteasca, providentiala, se dezvaluie în istoria fiecarei fiinte, dar în chip special a omului, nu însa ca un destin care îl imobilizeaza în fatalitate, nici ca pe ceva magic venit din neant, nici ca o casa de asigurari contra oricaror accidente, nici ca un tata fara pretentii în fata fiilor sai, ci ca providenta, adica îl plaseaza pe om pe temelia sperantei, cerându-i colaborarea în calitate de prieten, asociat si mai ales ca fiu constient de ceea ce va mosteni în conformitate cu efortul depus.

Isus, în timp ce ne descopera ca Providenta este expresia infinita a iubirii: Te-am iubit cu iubire vesnica si pentru aceasta ti-am rezervat bunatatea mea (Ier 31,3), ne învata, atât cu cuvântul cât si cu fapta, cum sa fim colaboratori ai acestei Providente. Ca si în Isus, tot asa si în om, raspunsul este dublu: în cautarea împaratiei iubirii si în refuzul de a se supune altui stapân (Mt 6,29-33). Fiul risipitor se întoarce la tatal cu gândul de a-i fi sluga (Lc 15,19). Colaborarea sta în a-i cere Tatalui sa se faca vointa sa precum în cer, asa si pe pamânt (Mt 6,10), precum în cele prielnice, asa si în cele neprielnice. Colaborarea consta în acea munca de fiecare zi, care constituie o cerere si o asteptare a pâinii de toate zilele si a tot ceea ce un copil al lui Dumnezeu are trebuinta. Colaborarea se arata mai presus de toate prin rabdarea în încercari, asemenea lui Isus care a cunoscut durerea parasirii din partea Tatalui ceresc (Mt 27,46) si care, ramânând ascultator pâna la moartea pe cruce, si-a afirmat propria încredere filiala prin ultimele cuvinte testamentare: Parinte, în mâinile tale îmi încredintez sufletul meu (Lc 23,46). Cu aceasta încredere a trecut pragul mortii si ne-a oferit o lumina unica pentru a ne însoti în traversarea noptii în care de atâtea ori ne duce Cel Rau. Imitându-l pe Cristos, ucenicul poate parcurge caile misterioase ale Providentei si poate câstiga bucuria de a fi martorul credincios al iubirii în care s-a încrezut.

Ca sa ne aduca la aceasta stare de daruire totala în calitate de colaboratori ai Providentei, Isus se foloseste de diferite imagini din natura: pasarile cerului si florile câmpului, pentru a înlatura din suflet orice îngrijorare si teama fata de hrana si bautura, îmbracaminte, locuinta etc. Din cauza acestor preocupari, Marta nu are parte de partea cea mai buna pe care si-a ales-o Maria (Lc 10,41), de cuvântul iubirii, fara de care pamântul ramâne sterp, dupa cum afirma Isus în parabola semanatorului (Mc 4,19).

Isus desavârseste mentalitatea noastra asupra Providentei.

Conceptia Vechiului Testament era: pazesti Legea, Dumnezeu este dator sa te binecuvânteze cu de toate pe acest pamânt; nu pazesti Legea, ajungi calic, bolnav, orfan etc. pedepsit de Dumnezeu si, daca Dumnezeu pedepseste pe cel rau, atunci cei buni pot profita de pe urma lui: pot lua celui pedepsit tot ce i-a mai ramas, chiar si viata. Faptele de milostenie propuse de profeti erau pentru bunastarea vietii de pe pamânt. Numai în cartile Macabeilor gasim ca pomana poate avea valoare pentru viata vesnica.

Se arata colaborator providential omul care nu este sclavul banului, mamonei, ci stie sa le dirijeze toate spre slava lui Dumnezeu: Si prezentul si viitorul, spune sfântul Paul, toate sunt ale voastre; dar voi sunteti ai lui Cristos si Cristos este al lui Dumnezeu (1Cor 3,22). Din pacate însa avem cazuri în rândul crestinilor nostri care uita de demnitatea lor. O mama poate creste zece copii, dar zece copii uita usor de mama lor, motivând stupid ca nu le-a lasat si nu le da bogatia pe care o cred ei ca li se cuvine.

Dreptatea lui Dumnezeu, pe care avem datoria s-o cautam, este aceea a pastrarii valorilor, asa cum ne-a fost data prin actul creatiei: Cresteti, înmultiti-va si stapâniti! (Gen 1,28).

Când auzim ca se spune: Dumnezeu este drept (Catehism), ne gândim la faptul juridic, ca el rasplateste binele si pedepseste raul, dar Sfânta Scriptura vrea sa ne spuna ca el este credincios, fidel fata de legamântul sau, fata de cuvântul dat. A cauta dreptatea lui Dumnezeu, dupa îndemnul lui Isus, înseamna a fi la fel ca Dumnezeu: credinciosi fagaduintelor, fideli fata de Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu este garantia credintei noastre. Daca datorita Vechiului Legamânt ni l-a dat pe Cristos, pentru cel Nou, ce nu ne va da? Toate ni le da prin Cristos (Col 3,11).

Model de colaborator al Providentei ne este sfântul Francisc de Assisi, în care rezum toata ceata cereasca si pamânteasca a acelora care au fost, sunt si vor fi asemenea lui. În Cântarea fapturilor, Francisc spune:

Preaînalte, bune Doamne, tie-ti dau fara-ncetare
Orice lauda si slava, orice binecuvântare.
Tie singur se cuvine toata cinstea îngereasca.
Omul însa nu e vrednic sfântul nume sa rosteasca.
Sa te laude, Stapâne, stralucitul frate soare
Ce da zilelor lumina, florilor le da culoare;
E frumos, puternic, mare si-n sclipirea-i minunata,
Preaînalte, Milostive, la faptura te arata.
Sa te laude, Stapâne, sora luna si voi stele
Ce sunteti podoaba noptii, credincioase santinele.
Sa te laude, Stapâne, vântul, scumpul nostru frate,
Ce, când vrea, întreg pamântul într-o clipa îl strabate.
Sa te laude, Stapâne, sora apa cristalina
Ce-i curata si placuta, pe-nsetati ea îi alina.
Sa te laude, Stapâne, focul, frate fara vina,
Când e frig, ne da caldura, când e noapte, da lumina.
Sa te laude, Stapâne, si pamântul, mama noastra,
Ce produce trandafirul, viorica cea albastra.
Sa te laude, Stapâne, cel ce iarta din iubire,
Cel ce-ndura pentru tine nedreptati si prigonire!
Fericiti cei blânzi si pasnici! Vrednicii ei multe-aduna
Si primi-vor, Preaînalte, paradisul drept cununa.
Sa te laude, Stapâne, sora moarte cea trupeasca,
Care intra orisiunde, chiar si-n camera regeasca.
Vai de cel ce moare, Doamne, savârsind nelegiuire!
Fericit cel drept caci zboara la eterna fericire.
Laudat sa fii, Stapâne! strige azi orice fiinta
Cu iubire si cu cinste si cu sfânta umilinta.

(Traducere si versificare de pr. Anton Talmacel)

Prin om, orice fiinta este rânduita sa aduca lauda Creatorului.

Aceasta este si misiunea noastra providentiala. Prin împlinirea ei cautam împaratia si dreptatea lui Dumnezeu.

Sfântul Paul ne ofera un model de cautare a împaratiei si dreptatii lui Dumnezeu când spune: Prea putin îmi pasa ca ma judecati voi sau daca ma judeca oamenii. Nici eu nu ma judec pe mine însumi. Nici voi sa nu va grabiti sa judecati, dar asteptati venirea Domnului. Atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda ce i se cuvine (1Cor 4,3-5).

Amin. Asa sa fie! De la tine, Doamne, astept coroana rasplatii!