Duminica a VII-a de peste an

Dreptate si iubire

Ca în duminica trecuta, asa si azi, vom urmari actiunea lui Isus de desavârsire a Legii prin dreptate si iubire.

Valoarea Legii din Vechiul Testament o putem cunoaste din porunca lui Dumnezeu: Fiti sfinti, fiindca eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt, si: Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti (lectura I-a); iar în alt loc se spune: Daca dusmanul tau este flamând, da-i pâine de mâncare; daca este însetat, da-i apa sa bea! (Prov 25,21). Or, numai Legea îi putea aduce pe oameni la aceasta desavârsire morala.

Ce perfectionare s-ar mai putea aduce acestei învataturi? Nu cuprinde ea suficient de bine învatatura asupra raporturilor ce trebuie sa le avem fata de Dumnezeu, fata de noi însine, de aproapele si fata de dusmani?

Din moment ce Isus spune ca a venit sa desavârseasca învatatura Vechiului Testament, trebuie sa-l credem si sa vedem în ce consta aceasta problema. În primul rând, fiindca Isus însusi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu preia Legea lui Moise, imprima Legii morale un caracter nou, teologic si-i da un sens nou supranatural.

Isus spune: Ati auzit ca s-a spus: "Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi". Aceasta era legea talionului. Nu putem spune ca nu era buna, ea oprea excesul de razbunare, dar nu opera adevaratul bine, de aceea s-a ajuns pâna azi sa auzim lozinci ca aceasta: Dreptate! Ochii plânsi vor sa te vada (de pe un afis din revolutia din 1989).

Oamenii vor ca dreptatea sa vina dinafara, ca sa o vada cu ochii plânsi de dorul ei. Isus vrea ca dreptatea sa vina din interiorul fiecarui om si sa se reverse în lume printr-o revarsare de bucurie: Fericiti cei prigoniti pentru dreptate (Mt 5,10). Gasim dreptatea în lume numai în masura în care o realizam fiecare prin propria viata, de aceea, spunând daca dreptatea voastra nu va întrece pe cea a fariseilor si carturarilor etc. vrea sa spuna ca dreptatea mea, a ta, a voastra, a noastra, a tuturor trebuie sa întreaca pe aceea pe care o asteptam de la altii. Daca eu sunt nedrept în mine, cu mine, cu aproapele, cu Dumnezeu, cum pot pretinde dreptate de la altii? Trebuie sa-mi spun mine însumi: Nedreptate! Ochii plânsi vor sa te spele!

O atitudine obisnuita, dar pe care psihologia o numeste idee nerationala, este si aceasta: a-l ierta pe cel rau, nu înseamna oare a-i da avânt pe calea raului? Este drept sa-l ierti pe cel care nu vrea iertare si pace? Este drept ca aceluia care vine sa-ti dea foc la casa, sa-i arati si sura?

Nu asa a gândit Cristos. Isus spune: Ati auzit ca s-a spus: "Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe dusmanul tau!" Este adevarat, nu întâlnim în Lege porunca de a urî pe dusmani, dar interpretii ei, mai ales anahoretii de la Qumran (retrasi special în pesterile de pe tarmul Marii Moarte spre a trai Legea), aveau aceasta regula de a iubi pe toti fiii luminii si de a urî pe toti fiii întunericului, pe fiecare dupa propria vina, în razbunarea lui Dumnezeu (v. 43 Q.S. 1,9 s-u.). Credinta poporului de rând izvora din trairea si interpretarea Legii de catre acesti anahoreti si de altii, cum ar fi rabinii, carturarii si fariseii. Afirmatiile sfântului Paul (1Tes 2,15) ca evreii sunt în dusmanie cu toti oamenii, si cele ale istoricului roman Tacit, nu sunt lipsite de temei: orice evreu restrângea învatatura Legii numai la conationalii lui. Cei de alt neam erau fiii întunericului, dusmani ai lui Dumnezeu, idolatri si vrednici de ura.

Isus desavârseste Legea dându-i un caracter universal, care nu cunoaste restrictii nici de gen, nici de exceptii, nici de hotare, nici de rasa, nici de religie etc., ci tine cont numai de faptul ca neamul omenesc formeaza o unitate în natura sa.

Isus mai desavârseste Legea prin noua unitate de masura a iubirii. Daca legea veche spunea: Sa iubesti pe aproapele ca pe tine însuti, noua masura este: dupa cum v-am iubit eu pe voi, asa sa va iubiti unii pe altii (In 13,34), adica fara masura, cu iubire infinita, curata, sfânta, rodnica. Dupa cum Tatal m-a iubit pe mine, asa v-am iubit si eu pe voi (In 15,9); Dumnezeu este iubire (1In 4,16); si în aceasta si-a aratat iubirea sa ca ne-a iubit mai întâi si a trimis pe Fiul sau, ca sa ispaseasca pacatele noastre (1In 4,10).

Isus mai desavârseste Legea si prin motivul nou pe care îl da iubirii: de a iubi pe aproapele din iubire fata de Dumnezeu, cu acelasi scop divin al iubirii sale, fara calcule pline de interese materiale; cu iubire curata, fara umbra de rasplata (cf. Mt 5,46), cum spuneau junimistii: Arta pentru arta - Iubire pentru iubire. De a ne iubi ca frati, cu iubire care cauta binele celui iubit; de a iubi ca Dumnezeu, care nu cauta binele în persoana pe care o iubeste, dar ca sa depoziteze binele sau în ea.

Isus perfectioneaza Legea facând din iubire o traire intensa a credintei în dreptatea divina, în afirmarea suprema a gândirii lui Dumnezeu si ca pe o umila supunere la vointa lui. Nu poate fi umilinta mai profunda decât aceea de a iubi pe dusmani. Isus îl numeste pe Iuda tradatorul drept prieten (Mt 26,50), iar pentru cei care l-au rastignit se roaga: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac! (Lc 23,34). A vedea în rautatea si ura dusmanilor o ignoranta vrednica de compatimire, este cu adevarat ceva nou. Cineva facea aceasta observatie: Isus de pe cruce o încredinteaza pe Maria, mama sa, lui Ioan, iar pe dusmanii sai îi încredinteaza iubirii Tatalui pentru iertare.

Isus a desavârsit Legea ridicând iubirea fata de aproapele la nivelul iubirii fata de Dumnezeu. Daca gândirea iudaica lasa sa se întrevada ca iubirea fata de oameni poate fi pusa pe aceeasi treapta cu celelalte porunci (cf. Lev 19,18), viziunea crestina îi acorda un loc central, unic. În Noul Testament, iubirea fata de aproapele apare indisolubil legata de porunca iubirii fata de Dumnezeu, formând un binom denumit monolitul crestin.

Isus Cristos, punând la temelia revelatiei legea noua a iubirii, a deschis lumii întregi izvorul sfânt al culturii adevarate, cultura morala peste care cade ploaia de har, fara de care viata nu poate progresa, fara de care si azi am mai fi sclavi, robi sub biciul zbirilor egoisti, lacomi de pâine, putere, onoruri, putere etc. Omul degenereaza prin egoism si se desavârseste prin altruism. Altruismul dus pâna la eroism - de a întoarce obrazul stâng pentru a fi lovit ca si cel drept; de a da haina celui care rapeste camasa; a mai merge doua mii de pasi cu cel care te sileste sa mergi o mie - constituie crucea care mântuie pe cel faradelege. Isus ne spune ca, daca cineva îti face rau, sa fii dispus a-i ierta înca pe atât mai mult, numai sa-l poti determina ca sa-si puna problema mântuirii propriului sau suflet.

Sfântul Paul, intrând si el în aceasta tema, are un cuvânt de spus cu multa greutate: Fratilor, nu uitati ca sunteti templul lui Dumnezeu (lectura a II-a). Omul nu este muzeul divin al operelor sau capodoperelor moarte, ci templul vietii. A fi templul lui Dumnezeu înseamna a fi lacasul celei mai curate iubiri, care nu este altcineva decât Duhul Sfânt, înseamna a fi locul revelatiilor celor mai intime, înseamna a fi locul cultului suprem în duh si adevar (In 4,23), unde se aduce lui Dumnezeu jertfa în numele întregii omeniri; înseamna a fi depozitul harului si locul dreptatii supreme în care se conciliaza iubirea cu dreptatea.

Multi sunt confruntati cu aceasta problema: Cum sa-l iubesc pe acest om care ma nedreptateste? Raspunsul este: ca mama care îsi lasa copilul bolnav în mâinile medicului. A face dreptate, a-l chinui pe cineva prin operatie pentru a-l vindeca, nu înseamna a-l urî. A face dreptate, a cauta dreptatea, a pretinde dreptatea nu înseamna a urî, ci a iubi. Iubirea nu sta în tolerarea raului, ci în extirparea lui prin mijloacele cele mai oneste, izvorâte din iubire, cum spune Isus: Mustra între patru ochi pe fratele tau când a gresit; mai cheama doi martori; spune-l Bisericii; sa-ti fie ca un pagân si vames (Mt 18,15-17), daca nu te asculta, asa cum a procedat Isus cu vamesii, cu pacatosii si cu pagânii pe care i-a iubit, i-a chemat, a facut minuni pentru ei si, mai ales, si-a dat viata pentru mântuirea lor. Nimeni nu are dreptul sa spuna: Eu nu pot sa iert. Dumnezeu ne da harul sa putem iubi asemenea lui Cristos, chiar si în cele mai grele împrejurari ale vietii. A nu ierta înseamna a fi eretic. Tatal ceresc ne iarta în masura în care am învatat de la Isus sa iertam gresitilor nostri. Amin.